Prezentul din trecut. Istoria pe care nu o înveți la școală

Toate popoarele au avut un simț elementar al identității lor, percepeau alteritatea, știau că vorbesc limbi specifice, că au credințe și obiceiuri diferite de ale altora. „Limbile”, în înțeles de neamuri (popoare), sunt pomenite încă din Vechiul Testament. Este neverosimil a crede că în Evul Mediu popoarele erau mase amorfe, fără să știe ce sunt. Observatorii străini spun și despre români că știau „istoria” descălecatului dintâi, de la Traian, că știau calitatea lor de urmași ai romanilor și o împărtășeau altora, venetici printre ei.

Cartea de față reconstituie scene din istoria românilor de când există ei ca popor și până în zorii Epocii Moderne, adică de pe la anii 600–700 până pe la 1700. Sunt cam o mie de ani de istorie, bună și rea în același timp, cu de toate, ca viața. Românii nu au trăit în tot acest timp singuri în spațiile sudest europene, la Dunăre, Nistru, Tisa și în Carpați, ci pe lângă alte popoare și amestecați cu alte popoare și părți de popoare. În tot acest timp, românii au muncit ca să trăiască, s-au apărat de inamici, i-au și atacat pe aceștia, și-au construit instituții și case, au cultivat câmpuri și au crescut animale, au ridicat biserici pentru iertarea păcatelor lor și pentru slava lui Dumnezeu. Au iubit și au urât. Viața lor nu pare ieșită din comun. Toate popoarele au făcut la fel. Și totuși, există în viața aceasta care pare comună, neinteresantă, ternă, multă unicitate. Românii nu au fost nici slavi, ca polonezii, nici fino-ugrici, ca ungurii, ci romanici, singurii romanici din sud-estul Europei.

Nu au fost catolici, precum vecinii lor dinspre vest și nord, dar nici ortodocși exact ca bulgarii, sârbii sau rușii. Ortodoxia lor latină a fost sui generis. Nu au constituit state multietnice și pluriconfesionale, cum erau regatele polono-lituanian și ungar, nici țarate precum bulgarii și sârbii și nici imperii ca grecii. Asta deși erau și sunt cel mai numeros popor din sud-estul Europei. Ei au trăit în două state libere sau aproape libere, conduse de domni și voievozi, state cu instituții românești și cu viață politică românească. Circa jumătate dintre ei au trăit în Regatul Ungariei sau la sud de Dunăre, în provincii otomane ori în teritorii de la nord de Dunăre, transformate vremelnic în raiale sau vilaiete, fără conducere politică românească și ortodoxă sau chiar fără conducere creștină.

„Excelentă introducere în Istorie și în rostul studierii ei, Prezentul din trecut este opera unui om care ştie că „nimic din ceea ce se petrece acum, sub ochii noştri, nu este fără rădăcini”. Eleganța frazei, datorată stării de veghe în faţa cuvintelor limbii române, și claritatea argumentelor decurgând din îndelunga aplecare asupra hrisoavelor au acum și șansa unei atrăgătoare puneri în pagină, cu splendide imagini adăugând și ele un plus de căldură informației.

De la Antichitate la Școala Ardeleană, cartea ne însoțește într-o expediție palpitantă de cunoaștere și re-cunoaștere identitară. Istoria este povestea legitimatoare a unui neam, dar și a tuturor neamurilor laolaltă, iar adevărul ei depinde de onestitatea celui care o spune. Prezentul nu poate fi întreg fără asumarea lucidă și dreaptă a trecutului. Iar trecutul poate fi cunoscut prin cercetarea izvoarelor cu ajutorul unor instrumente complicate descrise acum pe înțeles. Lucian Blaga știa că istoria și aerul, deși le putem uita greutatea, sunt realități fără de care viața nu e posibilă. Ioan-Aurel Pop spune ceva în plus: istoria e o temelie pe cât de fermă, pe atât de mișcătoare, căreia, dacă o ignorăm, îi vom suporta neștiutori rafalele uneori ucigașe.” Irina Petraș