Tovarășul de luptă Caragiale

În comunism, scriitorul se afla nemijlocit în serviciul regimului politic. Sensul existenței sale este strâns legat de utilitatea socială pe care o are. Arta doar pentru artă nu poate fi decât un concept decadent, în acest caz. Desigur, autoritățile aveau numeroase modalități de a răsplăti eforturile creatorilor care acceptau să devină instrumente ale statului și ideologiei sale, după cum dispuneau și de capacitatea administrativă de a-i aduce la tăcere pe cei care nu manifestau suficient entuziasm. 

În felul descris mai sus, în slujba puterii s-au înregimentat foarte mulți scriitori celebri din literatura română. Printre ei numărăm pe Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Camil Petrescu și mulți alții. Din păcate pentru propaganda oficială a timpului, marii clasici. dispăruseră fizic de ceva timp, astfel că, în cazul lor, nu a mai putut fi vorba decât de o  recuperare. Aceasta s-a făcut treptat, iar în timpul "obsedantului deceniu" a luat forme grotești. 

    Eminescu, Creangă au fost utilizați aproape imediat, deși, în cazul primului, convingerile sale social-politice erau atât de deosebite de cele ale anilor '50, încât pur și simplu scrierile sale de această natură au fost ignorate. Caragiale utilizase însă stilul realist, iar satira l-a făcut acceptabil mult mai ușor.

 

   Marele scriitor, scos complet din contextul epocii sale, a devenit obiectul unei promovări publice agresive, posibilă în vremuri staliniste pentru că decedase de destul de mulți ani și n-ar mai fi putut face o concurență reală clasicilor politici în viață. Ar trebui adăugat aici și faptul că tactica bolșevică însăși impunea retragerea uneori, așa încât, după ce violasera convingerile opiniei publice din România în atâtea privințe, recuperarea unui scriitor ce se bucurase dintotdeauna de o netăgăduită apreciere din partea spectatorilor, impecacabili critici la adresa culturii de inspirație sovietică, a fost o mișcare menită să încerce o mică reconciliere între noii stăpâni și locuitorii țării.