Opere III. Cerşetorul de cafea

"Oricit de bine ai sti poezia lui Brumaru, oricit de mult i-ai iubi fluturii, radastele si melcii, mararul, ienibaharul si capsunile – fara scrisorile adunate in acest volum de 638 de pagini, imaginea despre poet, nu mai zic despre om, este incompleta.
Starea lui de spirit aproape permanenta este, asa cum reiese de aici, indragostirea, o indragostire candida, de hobbit inocent care iubeste pasional oamenii, pisicile, plantele, strazile cu casele si gardurile lor, cartile si personajele lor (despre care vorbeste ca despre persoane reale).
Oricit m-as stradui, mi-e imposibil sa cuprind aici bogatia de nuante afective din Cersetorul de cafea. [...] Pentru admiratorii lui Emil Brumaru, scrisorile sint lectura obligatorie."

"In jur e o alta lume, mai rapida, mai pragmatica, mai dispusa spre birfa si aranjamente, dizolvata in incertitudini politice, in balacareli generale pe facebook, o adevarata avalansa de virtuale prietenii ce se fac gata desfacute la sireturi, zdrentuite pagubos, necultivind farmecul taifasului nepatimas, la gura sobei, ori al celui patimas, la gura iubitei… Sa te uiti, trintit pe un covor, in jarul ce se spuzeste incet-incet si sa sporovaiesti intim, cu obrajii incinsi de focul apropierii unei femei dragi, a unui trup misterios si darnic in semiintunericul odaii, sclipind din cind in cind, iluminat ca-ntr-un basm de scinteierile fulgurante… [...] Dumnezeule, de cind n-am mai contemplat acest jar orbitor, de cind n-am mai privit cerul profund si licaritor din noptile de la Dolhasca, contopindu-ma parca amoros cu el?
Prietenia e, da, o disciplina; dragostea e o vocatie, cum tot o vocatie e si poezia, sau religia. Prin femeile pe care le iubim cu adevarat, ne sprijinim in modul cel mai real de lumina soarelui cu raze late, raze aparent impalpabile, insa cit de vitale, cit de temeinice, de necesare traiului nostru altfel anost."

"Alungat din regatul rosiilor, al dovlecilor si al mararului, al dupa-amiezelor lenevoase, ingerul din Dolhasca devine un Robinson pe insula sa din apartamentul iesean. Nu e vorba de un Robinson guvernator, ci de un Robinson care scrie scrisori in care, pe de o parte, se scrie pe sine (chiar si atunci cind nu vorbeste direct despre sine), iar pe de alta parte, scrie o poveste veche de cind lumea, aceea a nevoii aproape tragice de a ajunge la ceilalti, de a sta de vorba cu ei, de a sta la un taifas cehovian cu samovar si mesteceni. Taifasul epistolar al lui Emil Brumaru nu are nimic dintr-o trancaneala banala, dar nici nu se impauneaza cu titluri nobiliare. E un taifas-confesiune al unui scriitor care ia pulsul fragilitatii si al spaimelor pur omenesti, aflindu-se, totodata, in cautarea tandretei si a bucuriilor mici (lumina dupa-amiezelor, lenea, aromele de piine prajita sau marar), a dorintelor erotice netrucate, nemachiate."

"Inainte de a fi scriitor, Emil Brumaru este un mare cititor. Corespondenta sa o atesta cu asupra de masura. Incit, parcurgind-o, acum, publicata integral in volumul III al Operelor din seria editata la Polirom, mi-am evocat inca o data ceea ce spunea Cioran: „Adevarul despre un autor e de cautat mai degraba in corespondenta decit in opera sa”.
Poate ca nu intimplator lui Emil Brumaru i-a fost harazit sa traiasca si sa scrie in orasul lui Ibraileanu, acel superb „amant spiritual al Annei Karenina”, cum il caracterizeaza el atit de inspirat, acel Cititor (cu majuscula) pentru care lectura era un sacerdotiu, iar literatura un mod de a suporta existenta, daca nu cumva singurul mod si singura ratiune de a trai."

"Exista, in viata scriitorilor, momente de criza; e un truism, dar poate mai subtila este constatarea ca doar marii scriitori resimt pina in celule aceasta dramatica experienta si sint capabili sa o transforme intr-una creativa. Ei bine, da, uneori poate iesi mare literatura tocmai din consemnarea taioasa, neiertatoare a acestei derute. Fie ca se schimba registrul, fie ca se cauta forme noi de exprimare – in cazurile fericite, blocajele creative deschid o bresa catre altceva, indeamna la experimentalism. Este si cazul lui Emil Brumaru. "
Inregistrindu-si cu frecventa cotidiana dezamagirile, disperarile, tristetile, dar si bucuriile (ale simturilor, in special), poetul se mentine, si o stie foarte bine, in jurul poeziei. O tatoneaza, ii da tircoale, o adulmeca. Pe scurt, cauta sa revina, inventariindu-si nostalgiile, in preajma starii aurorale, in care a trait cocolosit ca intr-o copilarie prelungita, intr-un spatiu al luminii pure (Dolhasca).
Cele mai multe dintre scrisorile lui Emil Brumaru sint pagini inconfundabile, care poarta pecetea unui stil inconfundabil. Poetul este unul de cele mai multe ori inchis precum Iona in chit, intr-un univers domestic care parca-l stringe, dar il si linisteste. Desi se plinge adesea de rutina, are o placere adorabila de a descrie obiectele care il inconjoara (am ezitat, dar nu o mai fac: si femeile admirate pe strada sint de incadrat in aceasta generoasa categorie).
Una peste alta, prin aceasta carte deloc imprevizibila, „cersetorul de cafea” da, asa cum remarca intr-o prefata extrem de rafinata si specialistul numarul unu in aceasta problema, Livius Ciocirlie, una dintre „marile corespondente” ale literaturii romane. Asta pentru ca Emil Brumaru traieste literatura cu un patos care nu are cum sa nu cucereasca orice cititor.

"Desi scrisorile sint scrise sub semnul unei crize a creatiei – poetul se plinge deseori de faptul ca versurile nu-i mai ies ca inainte, cind ii erau parca „dictate” – se dovedesc a fi o completare a ei, opera din „culise”.
(...) Pe linga adincime, limbajul mai are si o gingasie, o candoare derivata din privirea poetului si modul prin care filtreaza ea realitatea. Lumea se curbeaza in rotunjimi schitate in cintece naive, timpul se blocheaza in intrebari retorice (...) curiozitati privind lenjeria personajelor feminine din romanele rusesti, dovlecii sau mararul impun meditatii indelungate. Asa arata imaginarul „cotidianului de gingasie”, asa cum isi numeste Brumaru la un moment dat corespodenta cu Florin Mugur."

"Fiecare sintagma este holofrastica si datatoare de beatitudine. Piperul zdrobit in piulitele lui Brumaru capata insusiri vrajitoresti. De parca poetul insusi este tocat, gatit si reinviat intr-o bucatarie-laborator in care Dumnezeu, invitat sa ia loc pe scaunel, sade acolo sfios si nu-ndrazneste sa intervina, desi tare-ar dori s-o faca.

«Intreaga omenire – spunea Gottfried Benn – se hraneste din citeva intilniri cu sine, dar cine se intilneste cu sine? Citiva doar, si atunci sint singuri.» Eu sint inclinat sa cred ca Emil Brumaru este unul din acesti citiva.” 

"Eu cred ca Emil Brumaru este un poet mare cu univers restrins. Restrins e un fel de a spune, cita vreme include mai tot ce ne inconjoara, in deplina fuziune cu cuvintele care numesc. Restrins, totusi, acest univers, pentru ca nu cuprinde mult din ce e omenesc. Mare poet, pe de alta parte, pentru ca are ce este necesar: un impuls puternic, venit din zonele adinci, si un alambic in care, vegheat cu luciditate, produsul acelui impuls se transforma in altceva si chiar in contrarul sau. Impulsul e sexualitatea, adica senzorialitatea facind corp comun cu senzualitatea, iar produsul final e candoarea, gratia si chiar ceva mai inalt, de ordin spiritual.

Intr-un rind, Emil Brumaru se intreaba daca avem corespondente memorabile in literatura romana. Avem citeva. Si sigur este ca la sirul lor se adauga acum, incintator, tulburator, acest volum.”