Opere I. Julien Ospitalierul

"Autorul isi descrie si isi stapineste poezia exact in masura in care se lasa ghidat si scris de ea. El creeaza, din nimicuri, o lume noua, proaspata si uimitoare; iar aceasta lume, pentru a nu se uza si rigidiza, ii solicita o neintrerupta atentie simpatetica (…) Cu cine seamana de fapt Emil Brumaru? Cu cine poate fi el comparat in mod pertinent? Cu un poet literalmente extraordinar, original si singular, care nu mai este obligat sa-si semneze paginile pentru a fi recunoscut."

"Cuvintele! Am mizat nebuneste pe cuvinte, iritat mai ales de „necuvintele” lui Nichita Stanescu, atit de la moda in anii in care ma formam, umblind intr-un surtuc fara guler, prin dosul magaziei cu un zid de caramida rosie, intr-o mica livada de meri si peri, avind in spate un lan de porumb presarat cu dovleci galbeni, concentrind amiezele sferice in lenea lor colosala, cu trenul mixt trecind de la Dolhasca la Falticeni si inapoi, la ore fixe, numai la doar vreo citiva metri de sezlongul in care ma toloneam uneori, obosit de pinda neintrupta a cuvintelor materializate in miresme, fluturi, dealuri indepartate, gize intempestive forfotind prin iarba plina de fructe fragede, abia cazute din copaci, sau putrefacte, intepindu-mi narile, ba nu! bagindu-mi ele, izurile acelea, degetele lor stravezii in nari, pur si simplu, pina in creieri. Pipaiam nodurile enigmatice ale copacilor, gustam cleiurile prelinse pe coaja prunilor (cine nu a mincat clei de prun a trait degeaba!), nu odata, seara, ocrotit de intuneric, ingenunchiam si ma rugam lui Dumnezeu sa nu-mi ia poezia, sa nu-mi confiste cuvintele din care doream din toata inima sa alcatuiesc fintini, dulapuri, cani, incaperi ermetice cu femei voluptuoase, cu trei sini si doua vagine laice..."

"Hm, eroticul e intotdeauna nitel pervers, e de ajuns sa-l citesti  pe tati Freud ca sa intelegi asta… Perversiunile sint de fapt acte naucitor de normale, depinde cum le ambalezi, cum le prezinti iubitei si cit de curioasa e dinsa! Cind iubesti nu prea te incurci in paragrafe explicind savant care e granita dintre un sarut stampilat pe sini (normal, nu?) si unul tocait pe fundul rotund, ingropind intre fese comori delicioase… Ritualurile voluptatii incetinesc, fac sa explodeze finalul aminat prin fantezii gingase… E o enorma tandrete intre doi indragostiti, nu trebuie sa ne rusinam de ea, ci sa fim fericiti ca rostogolim de la unul la altul marul cunoasterii prin simturi si fantasme, printre cearsafuri si perne moi cu puf de gisca…"

"Dolhasca e, ca sa zic asa, lada mea de zestre! M-am gindit, m-am tot razgindit si din nou m-am gindit sa scriu acum despre ce-mi mai amintesc din Dlohasca de altadata. Dupa ce am plecat mi-a atras atentia un titlu dintr-un ziar: Lebede la Dolhasca. Era vorba de o stire neverosimila. Deviat de curenti, un grup de lebede poposise in Dolhasca, in lunca Siretului. Oamenii, derutati, le-au luat drept giste, le-au prins, le-au jumulit si le-au mincat! Absolut autentic! Cred ca ar fi un titlu bun de rubrica. Initial am vrut sa scriu un roman scurt, americanesc, plin de poezie si disperare, folosind si dezvoltind aceasta metafora dura. Inca nu m-am tinut de cuvint. (…)
Hobbitul sint eu! Comod, cu tabieturi, burtica si cafele repetate, fara zahar, in cani uriase, uneori invizibil, retras si scriind versuri pentru Ielele padurii, ocolit de cunostintele cu treburi importante ca un soi de persoana indezirabila."

"Poezia lui Emil Brumaru uneste robustetea flamanda cu finetea stampelor japoneze, perceptia naturalului cu cea a obiectului de arta, candoarea cu estetismul (focul din soba e intretinut cu «lemne tropicale», iubita calca, solemna, «pantalonul de poet» cu un «diamant»). Hedonismul ce ar putea sa devina apasator este aprofundat, dar totodata si corectat de fantezie, prin spirit ludic, prin umor, prin capricii, uneori vag urmuziene. Idilicul e sanctionat prin ironie. Primejdia calofiliei este evitata prin prospetimea ametitoare a impresiilor si prin subita adincire a sentimentului.” 

"In versurile sale, Emil Brumaru descrie, elogiaza si glorifica un stil de viata abandonat si aproape complet uitat de contemporani. Este vorba despre un «altadata» pentru a carui reconstituire recurge la amintiri din copilarie, la vestigii pastrate in oraselele de provincie, la carti si, bineinteles, la imaginatie. La sfirsitul secolului XX, poetul traieste intr-o lume preindustriala. Circula cu diligenta sau cu dirijabilul, asculta muzica la gramofon, bea apa din cismea, maninca dulceata de trandafiri, se imbraca in haine de borangic. In locuinta lui se gasesc obiecte pe care nu le mai vedem decit in casele batrinilor: andrele, piulita, bile de fildes, sticluta cu lavanda, brici si chiar un revolver de argint.” 

"In aceasta poezie au loc, abia atinse de un condei elegant si de un spirit care se rusineaza de propria gravitate, trairi serioase si importante, iubiri, exagerari dureroase, ratari si drame, transpuse in alt registru: departe de a le anula insemnatatea, frumoasa discretie a poetului nu face decit sa o sublinieze. Absenta patosului exterior n-ar trebui sa deruteze. Incintatoarele idile, in constituirea carora poetul de la Dolhasca exceleaza ca nimeni altul, incit ai zice ca detine un fel de brevet al neprihanirii si al imaturitatii nestiutoare, sint, de fapt, niste false idile, foarte inselatoare la suprafata atit de calm lunecatoare."