Trei piese antifasciste

„Principalul pilon pe care se sprijină concepția teatrală brechtiană este teoria și practica efectului de înstrăinare, în slujba unui teatru non- sau antiaristotelic. Brecht propune un teatru care să educe prin distracție și distanțare critică, nu să purifice prin milă și frică, cum impune catharsisul aristotelic. Spectacolul ar trebui să provoace spectatorul să gândească și să acționeze, nu să îl copleșească emoțional. Or această abordare este dezvoltată de Brecht tocmai în opoziție cu ceea ce percepea ca manipulare a emoțiilor și recurs la sentiment în propaganda nazistă. Discursul nazist stârnea emoții primare, precum frica sau ura, prin strategii tipice teatrului burghez. După venirea la putere a naziștilor, Brecht va observa cu ironie amară că niciun regizor care apelează la vechile mijloace de manipulare a emoțiilor nu poate rivaliza în acest domeniu cu propagandiștii naziști.

Teatrului care provoacă emoții necontrolate și adoarme rațiunea, Brecht aspiră să îi opună un teatru științific, care să deconspire mecanismele iluziei și să invite la cunoaștere și la plăcere. Acest teatru, pe care îl numește inițial epic, iar mai târziu dialectic, plasează spectatorul în rolul celui care judecă, analizează, cântărește, se îndoiește.” (David Schwartz)