Fețele tristeții

Acum douăzeci de ani, cînd m‑am gîndit să scriu o carte despre tristețe, credeam că m‑am întristat destul la viața mea ca să știu totul despre subiect. Am întors pe toate fețele tristețea mea și toate tristețile văzute, auzite și citite, pînă cînd am înțeles că tristețea nu este o simplă stare care se abate asupra noastră și nici măcar un motiv care poate sta închis între coperțile unei cărți, ci este, mai degrabă, un personaj care ne bîntuie în cele mai nepotrivite ceasuri ale vieții, apărînd sub diferite chipuri și înfățișări. Uneori, tristețea conviețuiește cu noi ca animalele sălbatice care se furișează fără să le vedem, ca o pasăre ascunsă sub acoperiș, ca șoarecele care fuge cînd se aprinde lumina. Simțim că este pe undeva, dar nu știm în care ascunziș al sufletului petrece. Alteori, tristețea e ca o degerătură într‑o noapte de primăvară, despre care nu știm dacă a stricat floarea copacilor sau nu. Deși, între toate arătările tristeții, există și cea pe care Însuși Dumnezeu o trimite, odată cu fericirea lacrimilor celor curățitoare de păcate.