Recurs la Natură

„Românii dau, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, după Eminescu, doi mari peisagiști (esteți ai naturii), Hogaş şi Sadoveanu. Cel dintâi este un „amant al naturii”, un spirit mitologizant, superior livresc al muntelui. Pentru Sadoveanu, natura (de preferință este, şi la el, muntele) e creația primordială în care n-a încetat să funcționeze Regula. El a creat un spațiu imaginar în care funcționează încă şi în modernitatea ostilă - arhetipurile, miturile şi regulile de pe - timpul lui Zalmoxis. Adică de totdeauna. Ele constituie esența lumii şi de aceea nu pot fi distruse de om și de civilizația lui pragmatică. Oierii, pădurarii, călugării, dar şi intelectualii, ca personajul din Demonul tinereții, se retrag în singurătățile naturii ca să fie mai aproape de Dumnezeu şi de esența creației primordiale. [...]

Peisajul, putem spune, este o artă a privirii, reprezentarea subiectivă (şi estetică) a marelui tot (cosmosul), o reprezentare care, la poeții și pictorii autentici, devine automat o autoreprezentare. Valéry definea poezia ca „o ezitare prelungită între sunet şi înțeles”. O dublă ezitare - putem adăuga - pentru că, în afară de ezitarea inclusă în poem, există ezitarea lectorului. Ce am putea spune, pornind de la formula lui Valéry despre peisajul literar? Că este, întâi, o lungă ezitare între privire (culoare) şi sunet şi este, în același timp, o ezitare, şi mai lungă - cum am spus - între reprezentare și autoreprezentare, între natura pe care creatorul inspirat o priveşte şi oglinda în care creatorul se priveşte, întorcând spatele naturii, cum zice pictorul Corneliu Baba în jurnalul său intim. El întoarce spatele naturii ca să poată medita la universul ce-l poartă.” - Eugen Simion