Apus de soare. Viforul. Luceafărul

La acest temperament histrionic prin excelentă, să adăugăm cultul lui Delavrancea pentru muzică simfonică și de operă – mediul în care trăia familia scriitorului fiind unul eminamente artistic. Nu e o exagerare a spune că Delavrancea își auzea piesele – și nu doar replicile personajelor, ci toate efectele de zgomot (tunete, fulgere) care însoțesc momentele dramatice (mai ales în Apus de soare), pentru a intensifică efectul asupra spectatorului. De aceea indicațiile scenice ale autorului ar trebui citite cu mare atenție: pentru că avem astfel ocazia de a vedea cum gândea Delavrancea însuși – mare actor, că orice mare orator – aparițiile eroilor, că și fundalul sonor care să-i însoțească. Să mai adăugăm și certul talent plastic al scriitorului – manuscrisele sale au mereu desene pe margine, spre exemplu. Astfel că tot Delavrancea era și primul care își reprezenta mental piesele, fixându-le în spațiu.

Oana Soare