Caragiale. Tragicul destin al unui mare scriitor

Tone de hârtie s-au scris, de-a lungul timpului, despre Caragiale, lucruri povestite de el, de familie sau consemnate de prieteni şi relatate de biografi şi istorici ai literaturii. Cu fiecare aprofundare a operei şi a vieţii dramaturgului, lucruri inedite ies mereu la iveală. În spatele succesului de care s-a bucurat marele dramaturg Ion Luca Caragiale s-a ascuns tot timpul povestea unei vieţi triste.

Într-o scrisoare adresată lui Vlahuţă, Caragiale scrie: „Sunt un copil de părinţi sărmani. Am rămas – după moartea lui tată-meu – singurul sprijin al mamei şi al sori-mi. Am învăţat atâta şcoală, câtă la limită mi-ar fi de-ajuns să mă pot apuca de învăţătura Dreptului şi să mă fac avocat şi să mă introduc încet-încet, în afaceri şi în politică. Am o educaţie nu tocmai îngrijită, fiindcă părinţii mei n-au avut mijloace să-mi dea una mai aleasă; dar am puţin bun simţ şi cum poţi constata şi d-ta mă exprim fără vreun fel original de gândire, destul de limpede şi de comod.”

Pe vremea aceea, nu apăruse satiricul şi ironistul. Caragiale era prea mult hărţuit de viaţă, ca să ia lucrurile în uşor şi apoi nu avea nici experienţa pentru a lua o hotărâre rapidă. Apăruse însă autocriticul şi censorul.

*

O vreme, I. L. Caragiale şi cu ai lui stau la o verişoară, Cleopatra Lecca, divorţată de colonelul Poenaru. Cleopatra Lecca este inspiratoarea nemuritoarelor versuri ale lui Eminescu: Pe lângă plopii fără soţ. Ea venea şi la lecturile Junimii, în casa lui Titu Maiorescu. Se prezenta la şedinţe grozav de vopsită şi stârnea senzaţie şi rumoare. Dar cel care era mai impresionat de apariţia ei, era Eminescu, care îl bănuia pe Caragiale că face curte verişoarei. Din această pricină, Eminescu, care era tot o fire impulsivă, îl ameninţase pe Caragiale cu moartea. Acesta se silea însă să-l liniştească, reuşind cu multă greutate să-i risipească bănuielile.