„Astăzi majoritatea specialiștilor îl situează pe Kālidāsa în secolul V d.H., în vremea regelui Candragupta al II-lea (în jurul anului 413 d.H.) ce a domnit în Ujjayinī, oraș din nord-vestul Indiei. Se pare că poetul ar fi fost chiar unul din „cele nouă giuvaiere” ce împodobeau curtea regelui, nouă faimoși poeți adunați în jurul acestui mecena indian, mare iubitor al artelor. Din tot ce a scris Kālidāsa apare evident că a primit o instrucție completă în ceea ce ținea de cultura clasică a brahmanismului (religie, filozofie, gramatică, retorică, astrologie etc.), dar și faptul că a călătorit mult, completându-și cultura prin contactul direct cu tradițiile, clima și peisajele atât de diverse ale Indiei. Nu se poate spune, citindu-i opera, că ar fi fost vișnuit sau șivait, ambele variante ale hinduismului fiind deopotrivă prezente, tratate cu egală simpatie și folosite mai ales ca sursă de inspirație și depozit mitologic. Kālidāsa cunoștea în amănunt mitologia puranică, fără a fi produs totuși poezie devoțională ori cu nuanțe mistice; el este mai degrabă un hedonist, bucurându-se de lumea „numelui și formei”, luând tot ce este bun, drept și frumos din ceea ce întâlnește. Avea privirea sensibilă cu precădere la peisaj, privirea unui orășean ce descoperă munții, pădurea și apele, care cunoaște florile pe nume, dar știe și codificările poetice, clișeele literare legate de păsări, copaci, râuri și astre. Și, mai ales, Kālidāsa este poetul iubirii, sedus de farmecele femeilor de orice condiție, țărănci, curtezane, prințese ori zeițe. Morala lui e cea a unui aristocrat cultivat, neinhibat de puritanisme morbide, căutând plăcerea, dar cunoscându-i limitele. Aspecte ale corporalității umane ce par oarecum respingătoare europeanului modern ajung metafore delicate în poezia sa, iar pantheismul, pentru o dată, devine sursa benefică a unor corespondențe infinite. E oarecum aceeași atmosferă din poezia clasică a Europei greco-latine, cu alte accente și sub un alt cer.
Chiar dacă faima europeană a lui Kālidāsa este legată exclusiv de drama Śakuntalā, tradusă în engleză încă de la 1789 de către Sir William Jones, poemul Norul Vestitor (Meghadūtam) a dus la apariția unui gen liric special, sandeśa-kāvya, „poemul legat de un mesaj”, cu propriile convenții-clișeu. Ideea poemului pare a-și avea originea într-un episod din Rāmāyaṇa, și anume mesajul trimis de prințul Rāma soției sale Sītā, afl ată în captivitate în insula Laṅkā, mesagerul fiind Hanumān, regele poporului maimuțelor și devotat slujitor al prințului.” (Constantin Făgețan)
Ți-a plăcut produsul?
Votează și spune tuturor părerea ta aici INTRĂ ÎN CONTpentru a vota