Bravo, campeón! (memorialul agoniei)

Adunați laolaltă atâția muribunzi în același spital, fără sedative ar crea o atmosfera de infern. Durerile atroce, răul care-i macina pe dinlăuntru ar putea să incendieze cu focul lor acest loc. Mulți au vedenii, iar dacă nu li s-ar induce somnul, moleșeala, anestezia, vedeniile lor s-ar aglomera atât de mult, încât ar umple saloanele, holurile, întreg spitalul, s-ar alia în carduri, găști, triburi, armate întregi care ar începe să se războiască între ele, ar pune stăpânire pe spital, ar lua captivi, ar alunga sau ar jertfi doctorii și asistentele, i-ar goni pe însoțitorii muribunzilor afară ori i-ar jupui de vii, iar de la o vreme gherila vedeniilor ar porni în marș spre cucerirea lumii din afara spitalului, a cartierului, a orașului, a întregului univers.

... Dar așa, e liniște. La ora trei noaptea pe hol nu se aude un mâlc. Bolnavii suferă decent. Muribunzii își trag agonia în liniște, somnolenți, năuci sau sedați cu totul. În solemnitatea artificială a acelei liniști controlate chimic și tehnic, totuși când și când se aud vaiete, icnete, oftari prelungi, gafaituri și horcăituri prin câte-un salon. Asistentele și infirmierele schimbă perfuziile înainte de miezul nopții, îi spală pe bolnavi, pregătindu-i de noapte, câte unuia ii injectează calmant în venă, că să poată dormi ori măcar să nu se frământe prea tare, iau teste de glicemie, temperatură, fac injecții, înlocuiesc pungile cu urină, împart pastile, după care se retrag, iar viața muribunzilor merge înainte prin furcile suferinței anesteziate, mute, pentru încă niște ore, pentru unii dintre ei până dimineață, când aceleași asistente și infirmiere la ora șase vor repeta operațiunile.

E o colonie de agonici placizi, păziți de tuburi de oxigen și perfuzii ca de niște îngeri străjeri. Acești îngeri mecanici le picură balsam în venă, că să le ostoiască durerea, să-i învăluie somnul cu faldurile lui zdrelite, le suflă boare subțire de viață în nări cât să le mai țină sufletul lipit de plămâni, de inima, de sânge, de nervi și de oase încă un pic de vreme. Cu capetele înfundate-n pernă și gurile căscate, bolnavii răsuflă greu, iar de la răul ce colcaie-n organe, în vintrele și oasele amorțite de leacuri, aerul se învinețește în jurul gurii lor, peste fetele lor duhnește apăsarea agoniei înecate, iar ochii sufletelor le sunt încercănați de durere și neputință.