Sacontala

Cuvânt înainte

În 1891, George Coșbuc publica în Convorbiri literare traducerea, din germană, a piesei Sacontala. Trecuseră doar 12 ani de la descoperirea Europei a acestei capodopere, prin traducerea ei în engleză, realizată de Sir Williams Jones.

„Poezia dramatică și-a luat avânt deodată cu poezia lirică - notează George Coșbuc în Prefața la Antologia lirică, publicată în 1897, republicată și de editura Cununi de stele în 2020 . Calidasa e și cel dintâi și cel mai puternic poet dramatic al neamului indic. El a scris – sau cel puțin i se atribuie – vreo 17 drame idilice. Numai de două se știe însă cu siguranță că sunt ale lui: Sacontala și Vicrame-urvasi. Cea dintâi descrie iubirea regelui Dușanta și a fetei Sacontala. Drama aceasta e una dintre cele mai frumoase și mai reușite idile ale  veacurilor. Când a fost tradusă întâi în limbile europene, toată lumea a rămas uimită de frumusețea acestei drame, iar poetul cel mai mare al germanilor, Goethe, a scris o epigramă în care susținea că el nu crede că există pe lume o scriere mai plină de poezie decât Sacontala.”

Despre interesul lui Coșbuc pentru literatura orientală, parcursul traducerilor am pomenit în Cuvântul înainte la Antologia sanscrită, publicată și ea anul acesta la editura Cununi de stele. Considerând Sacontala „una dintre cele mai frumoase și mai reușite idile ale veacurilor”, Coșbuc ne-o oferă  „tradusă liber și în versuri moderne”. Edgar Papu notează în prefața Sacontalei apărute în 1959 la editura Tineretului: „Mai rar s-a văzut ca o singură operă să întrunească o atât de extinsă varietate de elemente, toate aduse la perfecțiune: strălucire exterioară a peisajului, gingășie a simțirilor, putere mistuitoare a pasiunilor, luptă sfâșietoare a conștiințelor, dăruire și sacrificiu, generozitate umană îndreptată către idealul dreptății sociale.” Astfel, „Sacontala apare ca o oglindă completă a societății, a instituțiilor și a ideilor din India antică. Ea poate rivaliza și cu cele mai celebre opere poetice europene în pătrunderea adâncă și exactă a sufletului omenesc. Subtilitatea cu care urmărește Calidasa procesul iubirii, paralelismul sentimentelor la cei doi parteneri, momentul îndrăgostirii, despărțirea, nostalgia, îngrijorarea, decepția, gelozia, demnitatea rănită, remușcările, regăsirea, alcătuiesc laolaltă un tablou neîntrecut de analiză a pasiunilor. (...) Alături de Romeo și Julieta a lui Shakespeare și de Cavalerul din Olmedo a lui Lope de Vega, Sacontala poate fi considerată în literatura universală cel mai frumos cântec de iubire scris în formă dramatică”.

Eminescu îl punea pe Kalidasa alături de Homer iar Rabindranath Tagore se considera discipolul, „urmașul lui Kalidasa” (Amita Bhose). Amita Bhose relatează și o întâmplare legată de vizita lui Tagore în România, în 1926, când,  la sosirea acestuia în portul românesc Ramadan, un tânăr vameș a exclamat „Trebuie să fie autorul Sakuntalei”. „Confuzia cu poetul din secolul V al e.n. poate să vă pară amuzantă, dar mie, nu, scrie Amita Bhose în Tagore în România. Nu cred ca vreun vameș din Europa occidentală de atunci sau de acum să fi știut de acea capodoperă sanscrită. Oricum, la sosirea poetului, personalul din port și-a dat seama că a venit o mare personalitate”.            

În teza sa de doctorat Influența indiană asupra gândirii eminesciene, publicată sub titlul Eminescu și India în 1978 (retipărită la editura Cununi de stele), Amita Bhose dedică un capitol întreg, V, Ecourilor din Kalidasa, urmărind similitudinile dintre Sakuntala și opere eminesciene, în special Venere și Madonă. „Parcă în codrul României o vedem pe frumoasa și gingașa Sakuntala, sora plantelor  din pădure și mama puiului de căprioară; în așteptarea zadarnică a eroului-poet din Freamăt de codru și din Lacul simțim dorul Sakuntalei, uitându-se în van la drumul lui Dusyanta.” Similitudini de atitudine în fața dragostei și de limbaj poetic dezvăluie Amita Bhose și în cazul lui Tagore. Pentru acesta, Sakuntala este o îmbinare a Paradisului pierdut cu Paradisul regăsit. De-a lungul anilor Amita Bhose a aprofundat, în studii,  trăsăturile comune  ale celor trei autori – Kalidasa, Eminescu, Tagore.

Exegetă a operei eminesciene, cu doctorat în Eminescu, traducătoare din bengali și sanscrită și a literaturii române în bengali, profesoară de limba bengali, sanscrită și civilizație indiană la Universitatea București Amita Bhose, cea „înfrățită cu noi întru Eminescu” (Edgar Papu) își exprima, în 1990, „profunda recunoștință acelor poeți care au făcut această capodoperă sanscrită cunoscută în România”.  Se referă la George Coșbuc și la Eusebiu Camilar, cel care-l considera pe Coșbuc înaintașul său care i-a „impus tot timpul o aspră exigență, o totală dăruire. El mi-a fost exemplu și îndemn, după exemplul culmilor, care te îndeamnă de la una la alta mereu, mai înainte și mai sus, căci doar culmile sunt infinite, iar chemarea lor irezistibilă.”

Să primim și noi cu recunoștință acest pas făcut de Coșbuc pe culmile Himalayei literare.

Pentru ediția de față am folosit ediția din 1959, apărută la editura Tineretului. Am păstrat ortografia folosită de Coșbuc, inclusiv la numele proprii, mai puțin la Kalidasa.