Nocturne. Cinci poveşti despre muzică şi amurg

"Interesant e ca scriitura lui Ishiguro – potolita si raspicata, mult prea aferata cu epicul pentru a mai cauta si zorzon – nu tine deloc sa vrajeasca „muzical”. Dupa cum nici personajele sale nu folosesc melancolia de fond pentru a baleta languros. Miscarea scenica aduce aici, mai degraba, cu un aerobic existential. Are fibra supla si nerv, chiar si pe ritmul de jazz nocturn al lui Sarah Vaughan. Iar treapta aceea din recuzita „aerobica”, pe care trebuie sa tot topai urcind si coborind, e transformata – prin finalurile deschise ale povestirilor – intr-o scara oricit de spiralata si de ametitoare vrei."

"In Nocturne, arta lui Ishiguro face un pas hotarit inainte: acum, nu doar muzica il preocupa pe autor, si nici macar doar semnificatiile acesteia, ci mai cu seama ceea ce se gaseste dincolo de ele. Si, la o privire atenta, dincolo de toate e momentul de trecere dintre virsta matura si senectute, protagonistii povestirilor din acest volum incercind in zadar sa repuna lucrurile in ordine: totul va continua sa se destrame – casnicia, presupusul talent, preocuparile artistice, viața insasi. Iar dincolo de toate intimplarile prin care trec protagonistii din Nocturne, Kazuo Ishiguro pare a spune ca sintem, cu totii, suma propriilor alegeri. Dar si ca, din nefericire, intr-o epoca asa cum e cea pe care o traim, aceste alegeri sint, cel mai adesea, determinate de factori exteriori, de o brutala si cinica societate de consum, in ale carei asa-zise valori nu crede nimeni, dar, totusi, pe care nimeni nu le poate contrazice. Ci, eventual, submina, asa cum procedeaza si personajele din acest volum – cel mai adesea, prin intermediul muzicii, singura alinare in mijlocul unei lumi dezlantuite, cea care poate reuni oamenii, dar care, uneori, subliniaza cel mai clar si prapastia dintre ei."

"Muzica nu poate decit sa aminteasca, atunci cind totul in jur este strivit de banal si de sentimentul ratarii, ca mai exista si scurte, inefabile momente de frumusete – acesta pare a fi mesajul cartii lui Ishiguro, care lasa a se citi, astfel, dincolo de tonalitatea de melancolie ce strabate intregul volum, de crepusculul in care se sting usor, insesizabil si discret, de parca nici nu ar fi existat, marile visuri, una dintre cele mai frumoase declaratii facute muzicii."

"Arta, pericolele ei, durerile pe care ti le provoaca, cele citeva bucurii pe care ti le ofera sint teme pe care Ishiguro le sondeaza in profunzime in aceasta carte... perfecta.” 

"Nu e deloc de mirare ca un prozator atit de profund, atit de bine echipat pentru a surprinde cele mai contradictorii sentimente, este indragostit de muzica.” 

"Am putea evoca influenta lui Somerset Muagham in acest volum... Insa Ishiguro, un maestru al prozei, poate fi foarte greu derivat din alt scriitor. Nu se stie cum, insa reuseste mereu sa spuna ceva esential despre afacerea asta incurcata care e viata.”