A murit eternitatea mea

„Există poeți a căror muncă poate fi explicată, dar există și poeți inexplicabili, cum e César Vallejo. Însă a fi incapabil să explici nu înseamnă că ești incapabil să înțelegi, chiar dacă poemele lor sunt incomprehensibile, cu totul ermetice. [...] Poezia lui Vallejo este cea a condiției umane. Ea ține de realitatea existențială în care se alcătuiesc viețile bărbaților și ale femeilor: incertitudinea despre originea și viitorul nostru pe acest pământ; extremele suferinței și ale disperării pe care le poate atinge ființa umană; și, de asemenea, intensitatea emoțiilor noastre atunci când ne înving iubirea, excitația, mila sau nostalgia. [...] Ea ne face să simțim adevăratele fibre ale existenței, ea ne dezbracă de tot ceea ce este incidental și trecător și ne reconfortează cu ceea ce este esențial în noi: cu faptul că suntem muritori, cu disperata noastră dorință de a ajunge la transcendență și oarecum de a supraviețui morții, cu absurdul, cu erorile și confuziile care hotărăsc destinele noastre individuale.” - Mario Vargas Llosa

Piatră neagră pe o piatră albă

„Eu voi muri-n Paris pe-o zi cu ploaie,
de care-aș zice că-mi reamintesc.
Eu voi muri-n Paris – nu mă feresc –
poate-într-o joi, cum e și azi, pe toamnă.

Va fi o joi, ca azi, când eu prozaic
înșir aceste versuri, simțind că am și umerii
prost puși, nicicând pe drumul meu
n-am fost ca azi mai singur, cum mă văd.
César Vallejo a murit, lovit
de toți, rău n-a făcut la nimeni;
dar au tot dat în el cu parul greu

sau c-o frânghie groasă; are martori
aceste joi și oasele din umeri,
singurătatea, ploaia, drumurile...”