Păcatele sulgeriului

Curtea părintelui meu, ca toate casele mari boiereşti de la mijlocul veacului trecut, era plină de ţigani şi de țigance, desrobiţi de abie la 1855 şi care din moşi şi strămoşi fusese robi sau ai neamului nostru sau ai celorlalte neamuri ce alcătuiau marea boierime moldovenească. Unii dintr-înşii, foarte bătrâni, erau înzăstraţi cu un uimitor dar de a povesti. Li plăcea să spuie întâmplările văzute de ei cu ochii sau auzite de la părinţi şi de la bunici.
Minunatele lor cuvântări făcură adesa, în lungile sări de iarnă, să treacă înaintea ochilor mei o mulţime de icoane ale unui trecut uneori foarte îndepărtat, icoane câteodată blânde și duioase, mai adesa însă crunte şi grozave. Lenea şi nepăsarea tinereții împiedecându-mă să le pun pe hârtie atunci, când erau încă vii în mintea mea, am uitat din nenorocire cele mai multe dintr-însele; voia avea însă grijă ca acele de care îmi mai aduc aminte să nu împartă aceiaşi soartă.
Pe urmă plugăria şi mai ales vânatul pe care l-am iubit cu patimă, m-au adus în atingere zilnică cu ţărănimea din aproape întreaga vale a Trotuşului, acea ţărănime vioaie, totodată blândă şi voinică, în care găseşti atâţi povestitori meşteri ale căror cuvântări curg uşor şi dulce ca pâraiele din codri. În sute de nopţi ascultat-am, la focul otacului, până târziu după miezul nopţii, amintirile puşcaşilor bătrâni despre vremurile de demult, ce le auzise şi ei dela bunici şi strămoşi, despre prădăciunile turcilor şi ale tătarilor, despre jafurile oamenilor domneşti, despre boierii iubitori de popor şi despre acei, vai! cu mult mai număroşi, care mâncau moşiile răzăşilor în mijlocul cărora izbutise să se vâre.
Faptele ce alcătuiesc Păcatele Sulgeriului mi-au fost, toate, povestite într-acest chip unele de ţigani sau ţigance, altele de ţărani care te auzise şi ei de la părinţi şi de la bunici. Sulgeriul Mihalache Strilea, fraţii Nan, Ion Tiron, Zamfira, Radu Irofti, Făcăureştii, Niţă Şchiopul, Anica, Vlad Catana şi igumenul Gherasie au trăit cu toţii, deşi nu toți în aceiaşi vreme şi pe acelaşi loc. Fiecare din ei a făptuit cel puţin parte din faptele povestite în feţele de mai jos sau altele foarte la feliu. Am avut numai sarcina să-i adun la un loc să-i fac să trăiască în aceiaşi vreme şi să desăvârşesc legătura între deosebitele întâmplări spre a face din ele o povestire cu şir.
Să nu se creadă că cruditatea unor amărunte şi chiar a unor epizoade întregi din cartea de faţă este exagerată şi că zugrăvesc obiceiurile şi moravurile acelei vremi cu colori din cale afară negre.
Am văzut cu ochii, în al treilea şfert al veacului trecut, săvârşindu-se de către cei puternici, fapte chiar mai crude decât acele povestite în Păcatele Sulgeriului şi nu pe ici şi colea, în chip izolat, ci în toată ţara. Bataia, voiu zice chiar schingiuirea ţiganilor era obiceiu obştesc, căruia nu-i puse capăt nici Convenţia dela Paris, nici circulările lui Kogălniceanu, nici chiar Constituţia dela 1866.
Departe să fi exagerat, am atenuat şi-am atenuat chiar mult faptele mie povestite de scoborâtorii celor bătuţi, schingiuiţi şi batjocuriţi.
Asămene, mijloacele întrebuinţate de sulgeriul Mihalache Strilea pentru a-şi întregi moşia trebuiesc privite ca din cele mai blânde şi mai puţin necinstite. Dacă Mihalache Strilea silia pe răzăşi să-i vândă părţile lor, mult-puţin le plătia, pe când în deobşte părţile de moşie se luau de la răzăşi fără să se mai plătească.
Sulgeriul Mihalache era cel puţin darnic, viteaz, de fire deschisă, uneori bun la inimă şi în stare să facă jertfe pentru cei ce-i erau simpatici. Moldova din a doua jumătate a veacului XVIII însă era plină de boieri şi de boierănaşi care, dacă aveau toate păcatele sulgeriului, mai erau şi zgârciți, lipsiţi de bărbăţie, vicleni şi falşi.
Erau fără îndoială, atât printre boierii cei mari cât şi printre cei mici, firi alese, drepte, bune, blânde şi nelacome; dar asămenea firi alcătuiau mai degrabă excepţia decât regula: obştia samana mai mult cu Strilea (fără bunele lui însuşiri), cu Grigoraş Leon, cu Grozav şi cu Putină. Dealtmintrelea aceşti doi de pe urmă se mai întâlnesc din nenorocire prea adesa şi astăzi, printre primarii, notarii şi subprefecţii actuali.
Singur Ţifescu trebuie privit ca o excepţie, în rău; în schimb însă voiu destăinui că adevăratul Ţifescu, acel care o ars un sat într-o biserică şi o stâns peste cincizeci de obştii de răzăşi, o trăit mult mai aproape de noi.
Îmi propun, dacă îmi va ajuta Dumnezeu, să prezint în curând cetitoriului o povestire în care ne vom întâlni iărăşi cu Zamfira şi ale cărei personagii vor face parte din cea mai înaltă treaptă a boierimii de acum o sută de ani.

Radu Rosetti