Păsări în furtuna de nisip

„Mezină a Zonei noi, Ioana Vintilă a fost în același timp și l’enfant terrible al grupării: primele ei texte, scrise prin clasa a șaptea, aveau tonul întunecat & dur & strălucitor al celor mai afurisite & talentate dintre douămiiste. Apoi, peste vreo doi ani, poemele ei au devenit, cu totul dimpotrivă, reci & curate & de o intensitate aproape psihotică, descriind de pildă saloane de spital ale unor copii bolnavi de progerie. A urmat apoi o convertire la poetici post-beatnice, apoi una la proză, urmată de o revenire la o poezie post-confesivă. Acum, toate pulsiunile scrisului ei stau, pentru întâia oară, în echilibru: e aici și duritatea întunecată a primelor poeme, și acumularea aluvionară de imagini hipnotice, și căutarea febrilă & înspăimântată a teritoriilor post-umane, și o intertextualitate aproape disperată cu poeții suferinței & ai detracării, și obsesia bolii & a dizabilitării. În miezul unei generații a sofisticării, Ioana Vintilă crede mai ales în intensitate — iar poezia ei, uneori tehnică până la abuz, ține întotdeauna să verifice criteriul intensității. Chiar și în teritoriile post-umane, frumusețea rămâne convulsivă – iar poemele Ioanei Vintilă sunt documentele acestor convulsii splendide.”