Evgheni Ivanovici Zamiatin s-a născut în 1884 în orașul Lebedian, în familia unui preot. După terminarea Facultății de construcții navale în cadrul Institutului Politehnic din Petersburg (1908), este cooptat la catedra de arhitectură navală. Arestat pentru participare la răscoala din 1905–1907, este trimis în orașul său natal, cu interdicția de a se stabili la Petersburg; în 1906–1911 va locui totuși în capitală în mod ilegal, precum și la Helsingfors, în Finlanda.
Debutul literar (1908) a fost un eșec. În 1913 îi apare cea mai bună nuvela, De-ale provinciei (Uiezdnoe), care îl așează în rândul scriitorilor reputați ai vremii. După amnisția din 1915 se poate întoarce la Petersburg, dar din cauza sănătății – suferea de anghină pectorală – se stabilește la Nikolaev. În 1917 se apropie de Gorki, ia parte la inițiativele acestuia de salvgardare a culturii ruse. Lucrează intens: scrie portrete literare (Leonid Andreev, Alexandr Blok, Cehov, Gorki, O'Henry, Anatole France) și mai ales proză artistică. Operele din această perioadă (Peștera, Dragonul, Mamai, Harapii, Ics, Are cuvântul tovarășul Ciurighin ș.a.) oglindesc tragismul, aspectele sumbre ale epocii.
Într-un peisaj politic ce pretindea numai ode și imnuri de proslăvire pentru realitatea curentă, Zamiatin își susține opiniile literare – care nu se înscriau în optica oficială – în numeroase studii și eseuri. În presă începe împotriva lui o campanie tot mai intensă. Deosebit de virulente sunt mai ales atacurile împotriva romanului Noi, terminat în 1920. Cartea devine cunoscută prin lecturile publice ale lui Zamiatin în cadrul unor serate literare și prin intermediul manuscrisului, care a circulat printre scriitori. Prima ediție completă a romanului datează din 1924, în traducere engleză, la New York; apoi romanul apare la Praga, în 1927, și la Paris, în 1929. Lipsit total de posibilitatea de a publica fără să abdice de la crezul său literar, se decide să plece în străinătate. După încercări repetate de a obține viza, lipsite de succes, în iunie 1931 i se adresează lui Stalin printr-o scrisoare, în care își motivează decizia. I se acordă viza și din 1932 Zamiatin se stabilește la Paris. Moare în 1937, răpus de vecehea lui suferință – anghina pectorală.
