„Ioan Mihai Cochinescu este unul dintre prozatorii de forță și bravură ai generației mele, autor al unui roman-cult al vremii, mult iubit de optzeciști, numit Ambasadorul, și al mai multor volume de povestiri, între care Visul de iarnă al Isabellei. De la-nceput a atras atenția criticii ca un prozator artist, rafinat și baroc, dar și ca un spirit polivalent, fiind în același timp muzicolog, pianist și violonist, estetician, artist fotograf și autor de filme experimentale.
Vulpea lui Akira e un fermecător roman-puzzle, impregnat de nostalgie ca o pictură de Chagall. În el trăiește cu intensitate Timișoara copilăriei și adolescenței autorului, centrată pe casa Secession în care-a locuit, oraș în care comunismul epocii n-a reușit să oblitereze oamenii și obiectele unei mult mai vechi tradiții culturale. Avem în povestirile care se succed o atmosferă densă și misterioasă, plină de lucruri vechi și prețioase, de personaje în continuă levitație emoțională, între care cele feminine sunt strălucitoare ca niște păsări exotice. Un strat cultural subtil aduce în lumea reală inserturi de o naturalețe paradoxală: în acțiune intervin adesea eroii autorului, Vivaldi, Beethoven, Michelangelo Antonioni, Márquez, Cortázar, Akira Kurosawa sau Vargas Llosa, care se apleacă peste umărul scriitorului cu familiaritate, dialogând cu el despre viață și destin.
Romanul se topește în lumina funambulescă a evocărilor, mereu același și totuși mereu altul la fiecare pagină, spre plăcerea adevăraților iubitori de literatură." Mircea Cărtărescu
Ne aflam de mai mult de trei ore în labirint. Nu mi-aș fi imaginat vreodată că dincolo de vitrinele care se vedeau la intrare se afla un spațiu atât de mare. Cred că ocupa mai bine de o jumătate din suprafața întregii piețe. După cele trei ore de rătăcire în care ne-am amuzat, ne-am alergat, ne-am dat pupici prin geam lipindu-ne nasurile și buzele de suprafața sticlei care ne despărțea, pentru a ne reîntâlni după aceea din teama de a nu ne pierde unul de celălalt, am obosit și ne-am așezat pe podea. Nu mai trecea nimeni pe lângă noi, nu mai vedeam pe nimeni prin geamuri.
– Beatrice, tu ești de-ai casei, ai mai fost în labirint, nu-i așa? Tu știi să ieși, da?
Ea m-a privit clipind des, încurcată.
– Beatrice, o să ieșim, da?
– Nu știu cum se iese. N-am mai fost aici niciodată.
Ți-a plăcut produsul?
Votează și spune tuturor părerea ta aici INTRĂ ÎN CONTpentru a vota