„Ulița copilăriei reprezintă un moment de maturizare a scriitorului, aflat acum în posesia formulei sale literare. Orchestrația uimitor de bine stăpânită, echilibrul de forțe, sobrietatea alăturată jocului când grațios, când gramatic, când grav, al variațiunilor, revenirea la laitmotive, sunt numai câteva din trăsăturile acestei creații poematice, susținând un lyrism authentic.”
Silvia Tomuș
„În casa bunicilor este popasul unui om trecut de patruzeci de ani în amintirea ninsă, albă a copilăriei, alături de doi bunici fermecători. […] Pe apa amintirii scriitorul navighează furat de sentimente, retrăind când cu duioșie, când cu haz persecuțiile bunicii Elencu, creionată contrastant alături de bunicul generos, blând, darnic. Tonul evocărilor este catifelat și cald, adesea strunit de ironie, ceea ce face ca duioșia să nu se transforme în dulcegărie.”
Eugenia Tudor
„…„La răspântia de unde se desparte copilăria de tinerețe”, de acolo își culege dl Ionel Teodoreanu țesătura povestirilor sale. Amintiri însorite, lacrimi, melancolie, răvășite și ciudate tulburări în sufletul unui adolescent. Iar frazele scuturate de prozaism le dau înfățișare de poem. Nu sunt singurul care socotesc Ulița copilăriei cea mai bună carte publicată după Pădurea spânzuraților. Ne răscolește cartea aceasta întreaga noastră ființă, căci într-însa se îndeplinesc crize sufletești prin care am trecut cu toții și de care toți ne simțim legați. Cine, de pildă, n-a zâmbit în Bunicii amintindu-și de cele dintâi versuri scrise cu încredere copilărească –, cine n-a lăcrimat în Ulița copilăriei – ducându-se cu gândul îndărăt la vreo ulicioară pustie, la morții dragi sau la vreun zarzăr uscat, bucuria și viața copilăriei noastre? Sau care cititor n-a rămas pe gânduri cu Vacanța cea mare – dragoste aprinsă și neîmpărtășită, urmată de searbădul internat, cu Directorul sever și cu „pletele” retezate? Și cine n-a tăcut îndelung, visând la întâii fiori ai unei patimi necunoscute încă în sufletul feciorelnic, întorcând pagina albă după Cel din urmă basm? Și atmosfera aceasta învăluie subiecte simple; mai mult pretexte de a culege câteva raze din potopul de soare al adolescenței. O anumită adolescență însă, zmeul și scăldatul pe furiș al lui Creangă au trecut. Nu mai e hârjoană, nu mai e veselia de altădată; acum băiatul citește și visează mult, neștiind ce vrea, neștiind ce-i lipsește și neînțelegând de ce e trist.”
Mircea Eliade
„Pe atunci silueta argintie, ușoară a bunicului, asemănător unui sfânt, impunea nepotului respect, ca de altfel și mărunțica bunică cicălitoare, plină de arțag, nemulțumită de toate, și răstindu-se la nepotul care umbla cu capul în nori și nu se pricepea la nimic decât să fie „nepot la bunici”. Răstimpul unei ierni petrecute în casa cu miresme de rășină, cu un motan căruia nu-I plăceau șoarecii, protejat al bunicului – și cu tic-tacul ceasornicului, este evocată pios, ca în fața unei cripte. […] În casa bunicilor copiii „degeră de urât”, fiindcă strășnicia bunicii îi țintuiește cu ochi aspri. Aluzia la bunica Elencu (cea care se trage din neam de grec) e comentată cu un simplism savuros de cei trei școlari-nepoți. […] Sub aparenta ei asprime, e bună la suflet, iubindu-și nepotul. Otărită, pusă pe ceartă, persecutând fără deosebire blândețea bunicului, lenea motanului sau aiureala nu mai puțin leneșă a nepotului, care fumează pe ascuns, e de fapt o femeie bună, ascuțită la minte, cu vorba usturătoare, ironică, dar o bunică așa ca toate bunicile.”
Eugenia Tudor
Ți-a plăcut produsul?
Votează și spune tuturor părerea ta aici INTRĂ ÎN CONTpentru a vota