Eseurile despre relații, sexualitate și experiență

Michel de Montaigne s-a născut în 1533 în castelul cu același nume aparținând familiei, din regiunea Perigord, aflată în sud-vestul Franței. Era gascon așadar și – cum altfel? – extrem de mândru de originea sa, fără a-i ignora cusururile. Primii ani i-a petrecut pe domeniul familial, bucurându-se de o educație cum în Franța nu se mai văzuse pană atunci: tatăl lui i-a pus un preceptor german care, neștiind limba franceză, i-a vorbit numai în latină, astfel că învățăcelul a ajuns s-o cunoască ca pe o limbă maternă. A urmat apoi cursuri de drept la Toulouse și a audiat prelegerile unor savanți ai vremii la Paris. Era deci menit unei cariere de înalt funcționar, și a și ocupat diferite posturi în administrația orașului Bordeaux. Dar singurul lucru pe care l-a socotit demn de reținut din toată acea vreme a fost întâlnirea din 1558 cu Etienne de La Boetie – de care-l va lega o prietenie legendară, întreruptă brusc de moartea prematură a prietenului, pe care a plâns-o cu un patetism reținut până la sfârșitul vieții. Nimic de mirare așadar că în 1571 se retrage din toate funcțiile publice și se dedică unui gen literar născut din mintea lui, precum Athena din capul lui Zeus înarmată din cap pană în picioare: Eseul. De-aici înainte, viața lui se va învârti permanent în jurul Cărții pe care o scrie și rescrie neîncetat, vreme de peste două decenii. Cu două pauze revelatoare: o călătorie în Italia, prin Elveția și Germania, despre care ne-a lăsat un jurnal extrem de viu, și alegerea în două rânduri în postul de primar al orașului Bordeaux. Nimic nu-l mai putea îndepărta însă acum de Cartea lui, care topea întreaga experiență trăită de autor, cu ochii larg deschiși, în frămantatele vremi ale Războaielor Religioase și în efervescența fără egal a culturii umaniste. A publicat din ea trei ediții în timpul vieții sale – încheiată în 1592 –, completând-o și revenind mereu asupra fiecărei fraze, sfârșind prin a lăsa posterității o carte care nu încetează să uimească prin cruditatea cu care observă lumea și, mai ales, pe sine.