Autorităţile de acum cincizeci de ani au refuzat să publice primul meu roman, socotit decadent, înfeudat modelor occidentale. Eroare! În provincia mea dunăreană şi instruit doar de cărţile vechi ale părinţilor mei, la ora aceea habar n-aveam de Proust, de Faulkner, de Noul Roman, de Kafka sau de Joyce. Îl scrisesem cu neştiinţa juneţii, simplu, cum îmi venea la gură. Ceea ce m-a făcut să cred că dacă spui lucrurile aşa cum le simţi, fără să le suceşti după cum se cere sau se cade, eşti prin forţa lucrurilor în pas cu vremea. Am continuat pe acest drum. Al doilea roman a fost şi el respins de cenzură. Cum, apărut în Franţa fără voie de la stăpânire, mi s-a dat pe neaşteptate un paşaport pe care nu-l cerusem, am ajuns să trăiesc acolo unde mi se publicau cărţile şi am devenit scriitor de limbă franceză.
Cu timpul, căutând noima literaturii, am ajuns să cred că taina acestei meserii stă în capacitatea autorului de a recunoaşte cât de mărginit îi e cugetul şi, împingând modestia până către propria nefiinţă, să se lase călăuzit de limba care a adunat în vechimea ei toată înţelepciunea unui neam. Ca şi cum cel care alcătuieşte un vitraliu nu s-ar folosi de personajele de sticlă decât ca să arate lumina.
Ajuns, în ceea ce mă priveşte, la capătul drumului pe care l-am făcut în altă limbă, am vrut să aflu ce-aş fi fost dacă viaţa mi-ar fi îngăduit să rămân în limba mea de-acasă. De unde acest roman, primul pe care îl scriu în româneşte după 40 de ani, cu nădejdea că sticla cuvintelor va lăsa să apară lumina acestei minunate limbi care duce duhul poporului nostru.
Ți-a plăcut produsul?
Votează și spune tuturor părerea ta aici INTRĂ ÎN CONTpentru a vota