MANOIL — Roman de D. Bolintineanu, apărut mai întâi în revista „România literară" din 1855 și, în același an, în volum, la Iași. Redactat într-o prima formă în 1851, după chiar mărturiile autorului, un fragment a apărut și în unicul număr, interzis de cenzură, al „României literare" din 1852, semnat D. Valentin.
În primul număr al reinviatei sale gazete, „Dâmbovița", din 1970, Bolintineanu retipareste o formă revizuită a începutului romanului, sub titlul Manuel.
Manoil este unul dintre primele române complete publicate în limba română, construit sub formă epistolară, în manieră romantică, în tradiția Afon Eloise, a Suferințele tânărului Werther, a romanelor lui Chateaubriand și ale D-nei de Stael. Formă epistolară, preferată de romancieri în epoca prcromantismului și în primele perioade ale curentului romantic, era prielnică prezentării unui erou sentimental, melancolic, adesea pesimist, predispus la auto-contemplare și divagațîi lirice; era, pe de altă parte, potrivită talentului unor scriitori încă nu îndeajuns de obiectivati și nu suficient de stăpâni pe uneltele construcției epice, așa cum era și Bolintineanu la jumătatea secolului trecut. Scrisorile din care e compus romanul iau repede alură unor pagini de jurnal, iar acțiunea se desfășoară în două etape, de câte două luni aproximativ, separate între ele printr-un interval de doi ani, pe care eroul principal îi petrece în străînătate.
Istoria e aceea a deziluzionarii, decăderii morale și redemptiunii prin dragoste a unui tânăr inzestrai cu reale calități intelectuale și sufletești, dar având un caracter slab, impulsiv și ușor de manevrat de către cei din jur.
În numeroase secvențe din epistolele-jurnal, eroul își face un autoportret de personaj romantic: orfan și sărac, însingurat și sentimental, sensibil până la lacrimi în față frumuseților naturii sau a ingratitudinii omenești, generos și curajos, în prima parte a romanului, sau, dimpotrivă, cinic și juisor, risipitor și frecventand locurile de perditie, dezabuzal de toți și de toate, până la a reflectă cu sânge rece la sinucidere, în partea a două. îi ambele ipostaze personajul păstrează totuși două trăsături de caracter constante, care fac posibilă și plauzibilă legătură dintre părți și permit și finalul fericit: Manoil are un temperament maleabil, care-l face nu numai vulnerabil la influențele nefaste, ci și ușor de redresat de către cei care-i doresc binele, și e de o mare și impulsivă generozitate, care-i câștigă sufletele celor din jur și-i procura apărători în momentele de grea cumpăna.
În prima parte, romanul este un fel de „educație sentimentală" a eroului, săvârșită în decorul vieții de moșie românească la jumătatea secolului trecut; partea a două, care suferă și influență romanului „de mistere", gen E. Suc sau P. Feval, ne introduce în capitală tuturor viciilor și compromisurilor, care c gata să-l piardă pe erou, de tentațiile și crimele căreia scapă în extremis, prin devotamentul unei tinere fete pure și curajoase și printr-un favorabil concurs de împrejurări. Bolintineanu adopta în Manoil formulă povestirii la persoană întâi cu focalizare internă constanța, care servește foarte bine scopurile romanului, că și posibilitățile și limitele autorului.
Combinat cu formă de epistolă-jurnal, acest procedeu permite o marc libertate în dimensionarea și angrenarea secvențelor narative, trecerea uneori abruptă de la un moment la altul al acțiunii, intercalarea firească a descrierilor și chiar încercarea de autoanaliză sufletească. Procedeul permite însă, înainte de toate, câștigarea și păstrarea simpatiei cititorului față de erou, în ciuda marilor sale greșeli, lucru ce n-ar fi fost posibil dacă se adopta o perspectiva externă, aceea a personajului martor sau a autorului omniscient. Focalizarea internă contribuie și la realizarea suspansului, mențînând temporar secretul în ceea ce privește semnificația și urmările posibile ale unor fapte și menajand lovitură de teatru care permite un deznodământ fericit. Tot prin intermediul personajului, care în aceste momente se identifica în mod vizibil cu autorul, Bolintineanu ne prezintă scene din viață socială românească de la mijlocul veacului trecut, povestește episoade semnificative (cum ar fi cel al Tudorei, al Anei sau al calugaririi forțate a surorilor Iui Alexandru C.) sau își expune punctul de vedere în legătură cu literatură română, făcând propagandă unor colegi de breaslă și de generație.
Ți-a plăcut produsul?
Votează și spune tuturor părerea ta aici INTRĂ ÎN CONTpentru a vota