Indistincţia

„Răsturnarea comunismului şi transformarea postcomunistă nu au întemeiat în România - sau în orice altă societate născută din resturile leninismului - un popor nou, o naţiune creată printr-un legământ reciproc încheiat împotriva oricărei forme de dependenţă, de putere discreţionară, de abuz, de muncă zadarnică, de dispreţ faţă de demnitatea persoanelor şi de idolatrie. Scoşi, aproape împotriva voinţei lor, din robia faraonică a comunismului, românii s-au grăbit să se închine viţeilor de aur ai intereselor private, averilor câştigate fără efort, iresponsabilităţii, incompetenţei, înclinaţiilor populiste şi popularităţii imediate. După 1989, ei par să nu mai fi avut răbdare să aştepte ca legile să fie scrise de la altitudinea unei gândiri temeinice. Un deşert fără norme, trasee prestabilite şi direcţii calculate li s-a părut preferabil oricărei hărţi ce promitea o ţară guvernată de legi şi nu condusă de oameni.

În termeni topografici, inconvenientul oricărui deşert este indistincţia. Pe oriunde ai trece, peisajul arată la fel. Poţi călători pe distanţe mari cu sentimentul că împrejurimile sunt aceleaşi şi că, în fapt, nu ai schimbat nicidecum locul. Este nevoie, de aceea, pentru a străbate deşertul, să priveşti nu în jur, ci în sus, către astrele nopţii. Sunt singurele care îţi pot indica direcţia. Pentru comunităţile politice care se deplasează de la un regim de supunere la unul de libertate, aceşti luminători nocturni sunt ideile. Atunci când nu se lasă călăuzit de idei, nimeni nu mai este cu adevărat capabil fie să indice o direcţie politică oarecare, fie să spună dacă direcţia în care societatea este purtată de inerţia comportamentelor colective şi de ineficienţa actelor de guvernare este una greşită sau corectă. Într-o asemenea situaţie, dacă există vreo direcţie de urmat, aceasta se cuvine găsită prin întoarcere la ordinea ideilor şi nu prin recurs la cea a opiniilor aleatorii, înfăşurate în jurul unor imagini şi evenimente efemere.” - Daniel Barbu