Ce mai rămâne din cultura franceză?

„E simptomatică seducţia exercitată de Franţa pentru americani - ca un loc al rafinamentului şi al unor vechi tradiţii -, la fel de simptomatică precum clasica lor aversiune pentru aceeaşi ţară: un joc de atracţie-respingere care, în cazul lui Morrison, nuanţează cumva (pentru a îndulci hapul?) poziţia de pe care jurnalistul îşi scrie rechizitoriul. Reproşurile sînt punctuale, precise, deşi ilustrarea de caz e mult mai abundentă. Compagnon se întreabă dacă, în era globalizării, mai poate fi vorba de culturi naţionale."

„Dincolo de schimbul de idei este interesant mai ales modul în care cei doi îşi prezintă legitimitatea. Încă o dată vedem că părerile, opiniile, ideile nu sînt importante în sine, ci dobîndesc o greutate variabilă în funcţie de profilul, situarea şi importanţa celui care le rosteşte. Astfel, autorii ne furnizează cîte o hartă biografică, învestită cu misiunea de a da o idee asupra geografiei intelectuale din care se revendică fiecare, astfel încît cititorul să înţeleagă relieful spiritual şi să aprecieze cum se cuvine înălţimea de la care se rostogolesc cuvintele."

„Acest stil cultural reprezintă, de fapt, victoria relativismului moral care, în Mai 1968, a dus Franţa pe prima pagină a ziarelor din întreaga lume, dar care a însemnat şi minutul zero al decăderii iremediabile a unei culturi multiseculare. Triumful cinismului în societate şi în politică echivalează cu semnarea unui certificat de deces pe care mulţi francezi l-au acceptat cu o nedisimulată bucurie şi cu un spirit provocator care nu mai provoacă, la rându-i, decât nedumerite, indiferente ridicări din umeri."