Cioran

„Avea cinci ani şi se juca în marginea ţintirimului cu craniile morţilor şi se simţea liber, acela era paradisul, iar paradisul acela i‑a fost, cu anii, cu desăvîrşire interzis.

Domnul Cioran privea Sena şi se simţea Iov.
Cînd venise la Paris, se consolase cu ideea că va veni o zi în care îşi va zbura creierii.

Bărbaţii adevăraţi se împuşcă în cap, nu în inimă. Bărbaţii adevăraţi nu iau pastile, bărbaţii adevăraţi nu se otrăvesc. Bărbaţii adevăraţi nu se spînzură. Bărbaţii adevăraţi nu sar pe geam de la etajul nouă, bărbaţii adevăraţi nu se aruncă în faţa trenurilor, ca Anna Karenina, bărbaţii adevăraţi nu îşi taie venele.

Iată însă că în domnul Cioran crescu o poftă îngrozitoare să sară în Sena, ca un poet, să moară înecat în această apă puturoasă, care curgea indecent prin tot Parisul. Şi doar spectacolul grotesc al unei morţi cu public îl făcu să‑şi reprime pofta.”

Născut pe 8 aprilie 1911 în Răşinari, Emil Cioran este al doilea copil al lui Emilian Cioran, protopop ortodox, şi al Elvirei Cioran, fiica unui nobil transilvănean. Urmează liceul în Sibiu şi la 17 ani devine student la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, unde face o pasiune pentru gânditorii germani. După absolvire, în 1932, se înscrie la doctorat, sperând la o bursă în străinătate, pe care o şi obţine. Între 1933 şi 1935 este bursier al Fundaţiei Humboldt din Berlin, devenind un atent observator al nazificării Germaniei. În 1934 apare Pe culmile disperării, prima sa carte, urmată de patru volume în limba română până în 1949, când se dedică definitiv limbii franceze. La reîntoarcerea din Germania nazistă, predă filosofie la un liceu din Braşov, dar abandonează rapid acest post, care nu i se potriveşte. Îşi declară susţinerea faţă de mişcarea legionară. În 1937 primeşte o bursă de la Institutul Francez din Bucureşti şi pleacă la Paris, unde o cunoaşte pe Simone Boué, care îi va sta alături până la final. Din 1945 se stabileşte definitiv în Franţa, trăind ca apatrid, după ce pierde cetăţenia română. Duce o viaţă retrasă, dar are şi prieteni apropiaţi – Constantin Noica, Eugène Ionesco, Arşavir Acterian şi Mircea Eliade, cu care păstrează legătura, mai ales prin scrisori. Se stinge din viaţă în 1995, lăsând în urmă o operă unanim recunoscută.