Într-o după amiază oarecare a anului 1989, geniul român Emil Cioran, pe atunci în vârstă de șaptezeci și opt de ani, primește în mansarda sa din strada Odeon din Paris vizita unui alt titan al literaturii universale, argentinianul Ernesto Sabato, care avea exact aceiași vârstă. Cei doi se întâlnesc atunci pentru prima și singura dată, suficient însă pentru a-și lăsa amprenta unul asupra celuilalt, petrec împreună doar câteva ceasuri, beau lichior, servesc un prânz târziu și vorbesc despre viață, tinerețe, bordeluri, literatură, politică, regimuri totalitare, fiecare dintre cei doi fiind în tinerețe simpatizanți ai câte unei extreme politice, și bineînțeles, despre tema ce le era și biologic cea mai apropiată, moartea și, prin extensie, frica de moarte.
Așa își începe Andrei Crăciun biografia romanțată dedicată lui Emil Cioran. Iar de continuat o face tot din perspectiva ultimilor ani de viață ai acestuia, ani pe care și-i petrece, pare-se, într-o continuă pendulare între nesfârșita sa revoltă față de viață și resemnare, între lupta de o viață cu divinitatea și abandonarea târzie în brațele acesteia, între mustrări de conștiință și iertare de sine, îndulcindu-și suferințele minții prin amintiri legate de latura sa erotică, acesta fiind, până în pragul senectuții, un neabătut discipol al tuturor zeilor voluptății și sexualității.
Este interesant cum Andrei Crăciun își împarte biografia dedicată lui Cioran în două părți, aproximativ egale, doar prima dintre acestea vizând efectiv viața acestuia, cealaltă jumătate scrutând imaginea „nihilistului” român așa cum a fost ea creionată, de cele mai multe ori eronat, de către cei care i-au supraviețuit, membri ai familiei, prieteni apropiați, biografi sinceri sau doar oportuniști de duzină, care au prelungit într-un fel sau altul, „legenda” despre marele însingurat. Am pus mai sus între ghilimele, atât „nihilistului”, pentru că Cioran nu a fost ceea ce se poate numi strict un nihilist, ci mai curând un perpetuu gânditor și răzvrătit, în fond imposibil de prins în chingile unei etichete, și de asemenea „legenda”, pentru că în jurul acestuia s-a creat într-adevăr o legendă, deși nu era câtuși de puțin necesar. Cioran nu are nevoie să fie o legendă, ci să fie citit, înțeles, iubit. Doar marele însingurat nu am pus între ghilimele, pentru că asta a fost și încă asumat.
Ar mai fi spus, în această scurtă prezentare, faptul că Andrei Crăciun reușește să redea în cuvinte foarte simple angoasa fără de margini a lui Emil Cioran. Doar arareori, și cu maxim de eficiență, recurge la o mână de figuri de stil, atât cât să sugereze faptul că, în aforismul cioranian, „Un poem stă să moară în mine”, se concentrează adevărata chintesență a vieții acestuia.
