Viața în război - Însemnări zilnice de pe front 1916 - 1918

Mihail Văgăonescu, deși rezervist, în viața civilă fiind avocat, a fost un ofițer de front, care nu a încercat să se pună la adăpost, ci dimpotrivă, a stat tot timpul alături de oamenii săi, împărțind cot la cot cu ei viața de campanie și de tranșee, mereu în prima linie, în mijlocul soldaților săi și în fruntea lor în clipele grele. I-a condus în luptă, i-a însoțit în retrageri, a fost alături de ei în prima linie a tranșeelor, a luptat alături de ei cu arma în mână și i-a condus la asalturile la baionetă. Făcând parte din Armata de Nord a generalului Prezan, apoi din Armata a 2-a a generalului Averescu, Mihail Văgăonescu a fost permanent în linia de luptă, inclusiv în iarna grea dintre 1916-1917, deoarece Armata a 2-a s-a refăcut pe linia de luptă, în Carpații Orientali, față în față cu inamicul și ducând lupte grele de iarnă cu acesta.

Relatările lui Mihail Văgăonescu sunt dure, la fel cum a fost războiul pentru români. A luptat continuu timp de unsprezece luni, din august 1916, când trece Carpații în Transilvania pe la Bicaz. Unitatea sa a jalonat cu sudoare și sânge aproape întreg frontul de luptă, fiind trimisă la Hârșova, apoi spre frontul de la Târgu Jiu, ulterior în dureroasa retragere spre Moldova, pentru a zăgăzui cu piepturile luptătorilor săi trecătorile Carpaților Orientali întreaga iarnă și primăvară, pentru ca în vară să se avânte în ofensiva de la Mărăști. Aici, în tranșeele de la Răchitașu Mare, în plin asalt, în luptele corp la corp din șanțurile inamice, un glonte dum-dum îi zdrobește umărul. Se vindecă, deși camarazii îl credeau pierdut, dar rămâne cu invaliditate. Devine ulterior primar al Bacăului și Președinte al Societății Mutilaților de Război.

Valoarea documentară a jurnalului său este inestimabilă, aducând mărturii de primă mână asupra unor lupte și bătălii trecute cu vederea sau abia amintite în istoriografia noastră despre primul război mondial, dar și despre viața de zi cu zi din tranșee, despre atacurile artileriei, recunoașterile, dar și atacurile cu obuze cu gaze asfixiante sau șiretlicurile ambelor tabere folosite în cursul războiului static, de tranșee. Totodată, insistă foarte mult pe atmosfera ce domnea în rândul soldaților, oameni simpli, dar cu mult bun simț, despre evenimentele ce au marcat această perioadă, inclusiv cazurile de dezertare sau automutilare. Sunt enumerate și alte evenimente celebre, cum ar fi dezertarea colonelului Sturdza, sau vizitele pe front ale suveranilor sau reprezentanților aliaților. Relatările sunt dure, dar la obiect, Mihail Văgăonescu fiind, de nevoie, un războinic impasibil cuprins de imensitatea responsabilității față de oamenii săi, fapt care îl face de multe ori foarte dur. Pentru prima dată am întâlnit relatarea execuției unor prizonieri sau faptul că înaintea unui asalt, lasă în urmă un om cu consemnul de a culca la pământ pe oricine dă înapoi. Sunt aspecte ale unui război total, necruțător, care își pune amprenta pe caracterul oricărui om înghițit în vâltoarea conflictului.

Fără îndoială, Mihail Văgăonescu a fost un erou, decorat cu Ordinul Mihai Viteazu, dar dintr-o familie de eroi. Fratele său, locotenentul activ Constantin Văgăonescu, a făcut războiul în Regimentul 9 Vânători condus de colonelul Gheorghe Rasoviceanu, parte a Diviziei 9 a generalului Constantin Scărișoreanu. A luptat în Dobrogea, în Bătălia de pe Neajlov-Argeș și la Mărășești, unde cade eroic în fruntea companiei sale la 28 iulie 1917. În acea zi au căzut din Regimentul 9 Vânători: 9 ofițeri morți, 7 răniți și peste 500 trupă morți și răniți. Locotenentul Constantin Văgăonescu este, de asemenea, decorat cu Ordinul Mihai Viteazu, iar în această carte, Mihail Văgăonescu face o referire emoționantă la sacrificiul fratelui său.

Spre a ne da seama de intensitatea luptelor și pierderile suferite de România în războiul mondial, Mihail Văgăonescu publică 5 apeluri ale unității sale în diferite faze ale războiului, cu efectivele și completările de rigoare. Estre impresionat să vedem câți au rămas la ultimul apel, cel de la încheierea Bătăliei de Oituz, pe care Mihail Văgăonescu nu a apucat-o, fiind grav rănit în spital, dar o trece în jurnal pe baza relatărilor camarazilor săi ofițeri, martori și participanți.