Vestita invazie a urșilor în Sicilia

Dino Buzzati (1906‑1972), fiul unui profesor de drept internațional și al unei descendente din nobilimea venețiană, s‑a născut la Belluno, în apropierea Alpilor Dolomiți. Poate nu întîmplător muntele va rămîne, în geografia lăuntrică a scriitorului, un spațiu privilegiat, un topos în care misterul romantic, conectat la fluxul cosmic, potențează tensiunile interioare și se obiectivează literar. După studii de drept la Milano, devine redactor la Corriere della Sera, unde va lucra pînă la sfîrșitul vieții. Prin cronicile și reportajele sale (în 1939 este trimisul special al ziarului în Etiopia, iar între 1940 și 1942 îl găsim corespondent de război în marina militară), Buzzati a fondat o nouă școală de jurnalism. Romantismul de factură germană atribuit primelor sale romane, Bàrnabo, omul munților (1933) și Secretul Pădurii Bătrîne (1935), este înlocuit în Deșertul tătarilor (1940) cu un existențialism de percepție abisală, „nevrotică”, a lumii înconjurătoare, unde descifrarea realității se realizează în codul semanticii kafkiene. De sorginte kafkiana sînt și multe dintre textele reunite în Șaizeci de povestiri (1958), volum care i‑a adus premiul Strega. Autor de librete muzicale și numeroase piese de teatru (Un caz clinic este pusă în scenă de Giorgio Strehler la Piccolo Teatro din Milano, apoi la teatrul parizian La Bruyère, în traducerea lui Camus), Buzzati îmbogățește substanțial peisajul literar italian al celui de‑al șaptelea deceniu cu romanele Marele portret (1960) și O dragoste (1963). Proza scurtă a aceluiași deceniu e reunită, în 1966, în volumul Monstrul Colombre și alte cincizeci de povestiri.

Se căsătorește în 1966 cu Almerina Antoniazzi. Moare la 28 ianuarie 1972, în clinica La Madonnina din Milano.