Legende şi pasteluri

Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice,

Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,

Ce cu basmul povesteşte — veselul Alecsandri,

Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,

Acum seculii străbate, o minune luminoasă,

Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.” – MIHAI EMINESCU

Bine vorba nu sfârşea,

Din râu iată că ieşea

Zimbrul aprig ca un zmeu,

Cu lungi coame ca de leu,

Şi cu coarne oţelite

Şi cu aripi la copite.

Fiara cruntă şi turbată

Pleca fruntea ei cea lată

Şi sărind, mugind, da zor

Peste mândrul vânător.

Iară Dragoş s-aţinea,

Şi, cel zimbru cum venea,

Ghioaga-n frunte-i arunca

Fruntea-n două-i despica!

Apoi capul îi tăia,

Într-o lance îl punea

Şi pleca în veselie

Pe frumoasa lui moşie,

De păgâni să o ferească

Şi ca domn să o domnească!