Volumul conține șase eseuri care explorează relația dintre literatură și critica literară, pe de o parte, și științe și/ sau filosofie, pe de altă parte, într-un interval ce acoperă secolul al XIX-lea și începutul secolului XX. Opere ale lui Titu Maiorescu, M. Eminescu și E. Lovinescu sunt teritorii exemplare pentru sesizarea modului în care are loc dialogul dintre arte (litere) și discipline ale cunoașterii (științe, filosofie).
Conceptul central expus în titlul cărții – thermosofia – este o creație ad hoc la care autoarea ajunge tratând despre influența termodinamicii asupra poeziei lui Eminescu. Când trece granițele științei și intră în sfera artelor ori a speculației filosofice, termodinamica se poate spune că devine o thermosofie; simetric, când se lasă condusă de principiile termodinamicii, filosofia devine o thermo-știință și totodată o thermofilie. Sunt jocuri de cuvinte, nu etichete nenegociabile.
Termodinamica este, așadar, un reper dominant al cărții; trei dintre cele șase capitole tratează despre influența termodinamicii asupra rețetelor criticii și poeziei romantice și postromantice. Dar nu este unicul reper; îl precedă alte „muze” cu impact în filosofia artei, în estetică, în teoria literară, cum sunt mecanica newtoniană, teoria minții a lui John Locke, încercările lui J.F. Herbart de scientizare a psihologiei, varii concepții cosmogonice și astrofizice. Iar moralele cumulate ale studiilor (capitolelor) din Thermosofia duc la concluzia că – măcar în spațiul românesc – a fost extrem de dificil, dacă nu imposibil, să se vorbească plauzibil despre poezie (și despre critica/ teoria ei) ignorând orizontul științific al epocii. Maiorescu și Lovinescu nu procedează altfel, deși tot ei sunt cunoscuți în spațiul românesc drept artizanii și/ sau custozii teoriei „autonomiei esteticului”, frecvent interpretată drept legitimă separare a teritoriilor și regulilor de funcționare ale artei în raport cu orice alt domeniu.
Ți-a plăcut produsul?
Votează și spune tuturor părerea ta aici INTRĂ ÎN CONTpentru a vota