Critica raţiunii negre

Nu cu multă vreme în urmă, ordinea lumii era întemeiată pe un dualism inaugural care, el însuşi, îşi găsea o parte din justificări în vechiul mit al superiorităţii rasiale. În nevoia ei avidă de mituri destinate fondării puterii sale, emisfera occidentală se considera drept centrul globului, ţara natală a raţiunii, a vieţii universale şi a adevărului umanităţii. Cartierul cel mai „civilizat” al lumii, Occidentul singur inventase un „drept al oamenilor”. De unul singur, reuşise să constituie o societate civilă a naţiunilor, înţeleasă ca un spaţiu public de reciprocitate a dreptului. De unul singur se afla la originea unei idei a fiinţei umane posesoare de drepturi civile şi politice permiţîndu-i să-şi dezvolte puterile private şi publice ca persoană, cetăţean aparţinînd genului uman şi, ca atare, vizat de tot ceea ce e omenesc. De unul singur codificase o serie întreagă de cutume acceptate de diferite popoare şi cuprinzînd ritualurile diplomatice, legile războiului, drepturile de cucerire, morala publică şi bunele maniere, tehnicile comerţului, ale religiei şi ale guvernării.
Restul – figură a neasemănătorului, a diferenţei şi a puterii pure a negativului – constituia manifestarea prin excelenţă a existenţei obiectuale. Africa, de manieră generală, şi Negrul, în particular, erau prezentaţi ca simbolurile împlinite ale acestei vieţi vegetale şi mărginite. Figură în exces faţă de orice figură şi deci funciarmente cu neputinţă de figurat, Negrul îndeosebi era exemplul desăvîrşit al acestei fiinţe-alta, profund afectate de vid, şi a cărei dimensiune negativă sfîrşise prin a pătrunde toate momentele existenţei – moartea zilei, distrugerea şi pericolul, noaptea de nepovestit a lumii.