Steinhardt. Bughi mambo rag

„Fiul meu este un corp plutitor într-o apă neagră, el bate la uşă, nu vrea să mă deranjeze, merge în vârful picioarelor, lipit de pereţi, ocupă atât de puţin spaţiu, încât îmi vine să-l leg de scaun şi să-l hrănesc forţat, el mă îmbrăţişează uneori, iar eu nu-l strâng prea tare, pentru că mi-e teamă să nu-l sparg în bucăţi. Fiul meu este de sticlă şi îl admir în tăcere, pentru că s-a întors la mine, deşi nimeni din lumea asta împuţită şi coclită n-a crezut că acest pui de jidan căcăcios şi încăpăţânat va putea supravieţui.”

„Am dat să mă ridic, dar îmi era imposibil.
– Fir-ar să fie, am uitat să mă prezint! Steinhardt!
S-a aplecat, mi-a întins mâna, a ezitat, apoi şi-a retras-o.
– Nu puteţi să vă mişcaţi. V-a lovit o maşină. Mergeam spre casă şi mi-a părut că am auzit ceva în spatele meu. Nu ştiu, Dumnezeu m-a făcut să întorc capul! Adică nu doar să întorc capul, a fost mai mult. Am mers un colţ înapoi şi v-am găsit aici, pe drum. Vă amintiţi ceva?”

„Unii băieţi din mănăstire aveau îndatorirea de a «ţîpa» mîncare la porci. Ca să ducă resturile de la bucătărie până la porci era ceva drum, aşa că foloseau un cărucior, în care transportau un bidon de plastic mare, de 60 de litri, plin cu resturi. Se întâmpla uneori ca peste lături să fie aruncate şi nişte prăjituri care poate se întăriseră sau rânceziseră prin cămară. Eu şi părintele Nicolae treceam într-o zi pe acolo, pe lângă cei care transportau bidonul, iar părintele s-a oprit şi le-a zis:
– Vedeţi cum plutesc prăjiturile acelea? Credeţi-mă, când am fost la puşcărie, dacă ne-ar fi dat în ziua de Paşte asemenea mâncare cum daţi voi acum la porci… Păi, porcii ăştia sunt nişte boieri, mănâncă ciorbă cu prăjituri plutind pe deasupra… Aoleu şi vai!”