Problema răului în limitele doctrinare ale creștinismului tradițional

Un om care nu și-ar asuma nicio responsabilitate pentru faptele rele ale propriilor săi copii imaturi ci i-ar lăsa în mod deliberat să le comită, după care i-ar învinovăți doar pe ei, fără a avea mustrări de conștiinţă din acest motiv și fără a considera că are vreo datorie faţă de ei, ar fi catalogat de către semenii săi ca fiind un părinte degenerat, o persoană lipsită de caracter, un monstru fără inimă. Dar nu ar fi, oare, infinit mai condamnabil un Părinte suprem care S-ar comporta astfel cu copiii Săi, în condiţiile în care puterea, cunoașterea și Înţelepciunea Lui ar fi infinite, spre deosebire de acelea ale unui părinte uman? El ar fi putut și ar fi știut cum să-Și susţină, să-Și protejeze și să-Și îndrume copiii astfel încât aceștia să nu ajungă să comită greșeli de neiertat. Și atunci, cum se explică faptul că Dumnezeu, Părintele suprem, le-a permis primilor oameni să comită păcatul originar și că i-a condamnat și i-a pedepsit apoi pentru acea faptă, fără a-Și asuma nicio resposabilitate pentru ceea ce s-a întâmplat? Oare El S-a dovedit a fi un Părinte bun și drept procedând astfel? Și oare a fost o dovadă de atotdreptate și de atotbunătate din partea Lui aceea de a-i culpabiliza și de a-i pedepsi pe toţi urmașii lui Adam și ai Evei pentru acea greșeală primordială?