„În timp ce proza, poezia și literatura în general au cultivat manifestul ca gen și, odată cu el, delimitarea netă și programatică față de idei și formule anterioare, în critica și teoria postbelică din România asemenea texte polemice au lipsit aproape cu desăvârșire. Explicațiile sunt multiple, dar legate între ele: dependența complexă, inclusiv administrativă, a unei generații critice de cea dinaintea ei; o cultură excesivă a autorității, dar și a reverenței, a slugărniciei chiar, în critică și în afara ei – tinerii critici de ieri și de azi știau și știu că audiența lor principală, cea care conta și contează pentru carierele lor, consta și constă în „maeștrii” și profesorii lor, iar a scrie nu doar „sub îndrumarea” acestora, ci pur și simplu pentru ei a avut efecte dezastruoase pentru cultura critică românească; apoi, prezumția naivă sau, în funcție de situație, pretenția interesată că mai multe paradigme critice sau teoretice pot coabita fără tensiunile dintre ele; nu în ultimul rând, vigilența cu care regimul supraveghea și reprima orice formă publică de disensiune și conflict până în 1990. În plus, mai mult decât în literatură, în critică a fost dominantă o falsă conștiință anistorică și apolitică conform căreia protocoalele și platformele critice nu navighează apele istoriei, nu se supun testelor ei, nu evoluează și nu se succed, ci există simultan și armonios. Această ficțiune cotemporalistă – această atemporalitate imaginară – a dus la un pacifism și el iluzoriu, care a fost dublat de un relativism nu mai puțin găunos. Împreună, ele au descurajat controversele de substanță, altfel normale și necesare; e probabil că acestea ar fi adus la lumină mai multe opțiuni, repere și valori. Iar pentru că asta nu s‑a întâmplat, perioada de după Al Doilea Război Mondial, cu tot cu deceniile ei de pretinsă liberalizare poststalinistă, apare, retrospectiv, drept scena osificării și stagnării criticii românești și a consolidării treptate a unui statu-quo critic nombrilist înăuntrul căruia fantasme conceptuale și „instituții” precum „personalitatea”, „talentul”, „creativitatea”, „intuiția”, „judecata de valoare” și „finețea” operează nestingherite ca singure foruri de normare a funcționării sistemului critic.
Complăcându‑se de mai bine de o jumătate de secol într‑o dubioasă imutabilitate, acestea au produs, produc încă și pun în vigoare reguli, principii și criterii cu termen de mult expirat, arbitrare, discreționare și lipsite de pertinență dincolo de contextul românesc. E adevărat că restrângerea câmpului critic‑literar la un perimetru național cutreierat de fantezii autarhice și decuplat de la sinergiile intelectuale ale planetei a fost impusă oficial și determinantă înainte de 1990, deși ar trebui știut mai exact cât de mult din această izolare se datorează inerțiilor interbelice, cât din ea poate fi imputată cenzurii și autocenzurii, în ce măsură dispariția acestora, împreună cu sistemul din care făceau parte, a fost după Războiul Rece premisa diversificării și actualizării câmpului teoretic și metodologic de abordare a literarului și culturalului și, în fine, dacă această resetare e reală, care este aportul la ea al generației de critici de după 2000. În orice caz, circulația fără precedent a bunurilor materiale și a celor simbolice precum ideile critice, multiplicarea rapidă a traducerilor și mondializarea accelerată a standardelor academice în materie de interpretare literar‑culturală fac astăzi o asemenea carantină abuzivă și dăunătoare culturii critic.”
Ți-a plăcut produsul?
Votează și spune tuturor părerea ta aici INTRĂ ÎN CONTpentru a vota