Nu de puţine ori, părerile noastre sunt divergente; ne mai certăm, chiar avem sentimentul unei rupturi, al unei despărţiri dureroase. Când şi când ne amintim, şi atunci ni se face dor. Şi ne întrebăm de ce? De ce lăsăm distanţa, distanţa fizică sau pe cea conceptuală, să ne arunce atât de departe unul de celalalt, să ne despartă până la înstrăinare? Doar suntem o familie, o familie mare, frumoasă, furtunoasă uneori. Suntem noi, uniţi şi unici, în felul nostru. Şi iarăşi, din când în când, avem nevoie de sprijin, de susţinere, de-un sfat. De dialog, de învăţătură, de rememorare. Chiar şi de discuţii în contradictoriu, de comentarii înţelepte. De argumente. Avem nevoie de convingeri şi de cunoaştere, de cre dinţă, de tradiţii şi de înţelegere. De respect şi consolare. Maia Morgenstern
«Teza (la matematică)!
– Învaţă! spunea MAMA, profesor de matematică.
– Nu pot! miorlăiam eu, fiica ei alintată. De ce?
– De frică! De frişcă! glumea MAMA simpatic, mucalit, nevinovat.
– Nu-ţi bate joc de mine!!! mă victimizam voiniceşte – nu ratam ocazia!
– Perfect. Ai dreptate, nu poţi, nu trebuie. Eu nu te oblig, dar nici n-o pot face în locul tău. Poate doar să încercăm împreună.
– Nu poooot!
– Dacă nu (poţi să) înveţi, nu învăţa. La teză vei lua nota pe care o meriţi. Nu e nici o nenorocire, nu e sfârşitul lumii. Noi (părinţii) nu te-am certat niciodată pentru asta.
– Dar vreau notă maaaareeee!!! Vreau şi eu zece… sau măcar nouă la mate!!! nu mă lăsam eu!!!
– Ei, asta nu se poate: şi notă mare, şi teză proastă. Nu merge… dar tot nu-i sfârşitul lumii. … Etc.»
Ți-a plăcut produsul?
Votează și spune tuturor părerea ta aici INTRĂ ÎN CONTpentru a vota