„OPUS DEI este termenul tehnic care, în tradiția bisericii catolice de limbă latină, desemnează, începând deja din secolul al VI-lea, liturghia, adică „exercitarea funcției sacerdotale a lui Isus Cristos […] în care cultul public integral este exercitat de corpul mistic al lui Isus Cristos, altfel spus de Cap și de membrele sale” (Constituția liturghiei sacre din 4 decembrie 1963). Termenul „liturghie” (din grecescul leitourgia, „prestație publică”) este însă relativ modern: înainte ca utilizarea lui să se extindă începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea, găsim în locul său termenul latin officium, a cărui sferă semantică nu e ușor de definit și pe care, cel puțin aparent, nimic nu părea să o destineze noii sale cariere teologice. În acest volum, cercetarea arheologică se orientează spre aspectul care-i privește în primul rând pe sacerdoți, adică pe acei subiecți cărora le revine, ca să spunem astfel, „ministerul misterului”. Aici e vorba de a smulge misterul liturgic din obscuritatea și ambiguitatea literaturii moderne despre acest subiect. În realitate, liturghia este atât de puțin misterică încât se poate spune chiar că ea coincide cu încercarea poate cea mai radicală de a gândi o practică efectivă în mod absolut și integral. În acest sens, misterul liturghiei este misterul efectivității și doar dacă înțelegem această taină vom putea înțelege influența enormă pe care această practică doar aparent separată a exercitat-o asupra modului în care modernitatea și-a gândit atât ontologia, cât și etica, politica, precum și economia. Așa cum se întâmplă de obicei în orice cercetare arheologică, și cea prezentă ne-a condus de fapt mult dincolo de zona de la care am pornit. Așa cum o demonstrează răspândirea termenului „oficiu” în sectoarele cele mai diverse ale vieții sociale, paradigma pe care opus Dei a oferit-o acțiunii omenești s-a dovedit a reprezenta pentru cultura seculară a Occidentului un pol de atracție constant și atotprezent. Mai eficient decât legea, întrucât nu poate fi transgresat, ci doar contrafăcut; mai real decât ființa, întrucât constă doar în operațiunea prin care se dă realitate; mai efectiv decât orice acțiune umană, întrucât acționează ex opere operato, independent de calitățile subiectului care îl oficiază, oficiul a exercitat asupra culturii moderne o influență atât de profundă – adică subterană –, încât nici nu ne dăm seama că nu doar conceptualitatea eticii kantiene și cea a teoriei pure a dreptului a lui Kelsen (pentru a numi doar două momente cu siguranță decisive din istoria sa) depind în întregime de el, ci și militantul politic și funcționarul dintr-un minister se inspiră din aceeași paradigmă. În acest sens, conceptul de oficiu a semnificat o transformare decisivă a categoriilor ontologiei și practicii, a cărei importanță rămâne în continuare de măsurat. În oficiu, ființa și practica, ceea ce omul face și ceea ce omul este intră într-o zonă de indistincție, în care ființa se reduce la efectele sale practice și, printr-o perfectă circularitate, este ceea ce trebuie (să fie) și trebuie (să fie) ceea ce este. Din această perspectivă, operativitatea și efectivitatea definesc paradigma ontologică care, în decursul unei evoluții seculare, a înlocuit paradigma filosofiei clasice: în ultimă analiză – aceasta este teza pe care cercetarea ar vrea să o propună spre reflecție –, atât despre ființă, cât și despre acțiune noi nu avem astăzi altă reprezentare decât efectivitatea. Real e doar ceea ce este efectiv și, ca atare, guvernabil și eficient: în așa fel oficiul, sub aparența modestă a funcționarului ori sub cea glorioasă a sacerdotului, a schimbat de sus până jos atât regulile filosofiei prime, cât și pe cele ale eticii. Se poate ca astăzi această paradigmă să traverseze o criză decisivă, din care nu putem prevedea vreo ieșire. În ciuda atenției reînnoite pentru liturghie din secolul al XX-lea, pentru care stau mărturie elocventă așa-zisa „mișcare liturgică” din Biserica Catolică, pe de o parte, și impunătoarele liturghii politice ale regimurilor totalitare, pe de altă parte, multe semne dau de înțeles că paradigma pe care oficiul a oferit-o acțiunii umane își pierde puterea de atracție tocmai în punctul în care și-a atins maxima ei expansiune. Cu atât mai necesar era să încercăm să-i fixăm caracteristicile și să-i definim strategiile.”
Ți-a plăcut produsul?
Votează și spune tuturor părerea ta aici INTRĂ ÎN CONTpentru a vota