„Exercițiul critic asupra operei eminesciene s-a făcut multă vreme, și se mai face încă, urmând îndeobște analiza detaliilor, adesea a temelor și motivelor, nu de puține ori sursologice etc., dar foarte puțini sunt aceia care caută cu adevărat a înțelege, a depista (dacă nu cumva cuvântul e nepotrivit aici) anatomic sistemul gândirii filosofice eminesciene, „sâmburele dialectic al gândirii poetului”, cum se exprimă Iosif Cheie-Pantea. Cine v-a izbuti, în cele din urmă, să reconstituie în plan teoretic ideatica pe care poetul a întrupat-o metaforic în opera sa, ne va oferi structurat sistemul gândirii filosofice al poetului, ne va oferi, fără îndoială, o grilă de înțelegere dacă nu numaidecât nouă, în orice caz mult mai complexă, mai profundă, aducându-ne în fapt, în fața acelui nou Eminescu pe care și-l doresc atât de mult generațiile tinere, care văd în această operă detaliul, ce pare la o primă vedere banal, necuprinzând întregul, adică sistemul de gândire, care dă măreția și dimensionalitatea unicității substratului filosofic al meditației poetului.
Iosif Cheie-Pantea este dintre aceia care, în vremea din urmă, tatonează această perspectivă, cu real folos, apropiindu-se oarecum concentric de obiectivul său, construindu-și edificiul critic pe tronsoane de cercetare ce vor putea, la un moment dat, să se structureze firesc într-un edificiu omogen și unitar.”
Constantin CUBLEȘAN
„Eminescu gândea istoria ca o succesiune de momente (civilizații), care reprezintă treptele afirmării spiritului universal în efortul dobândirii conștiinței de sine.
O gândea ca pe un proces dialectic în care fiecare etapă nu este o repetare a celei anterioare, ci obiectivarea spiritului unui alt popor, ce-l continuă pe cel precedent, în măsura în care amândouă, prin principiile universale pe care se întemeiază, participă la biruința și împlinirea spiritului universal. În această dialectică se afirmă, conform lui Eminescu, puterea creatoare a omului. Puterea de creație a Omului o constatăm în dialectica istoriei prin faptul că moartea fiecărui popor a însemnat biruința principiului în numele căruia acesta și-a asumat condiția existenței sale. Depășirea limitei, adică triumful acelui principiu, creează premizele unui nou asalt, al altui popor, pentru depășirea unei limite superioare celei precedente și tot așa în continuare, fără ca vreodată lanțul acestor asalturi să poată fi întrerupt, căci el reprezintă de fapt Istoria însăși sau, cum ar spune Hegel, progresul spiritului în conștiința libertății.”
Autorul
Ți-a plăcut produsul?
Votează și spune tuturor părerea ta aici INTRĂ ÎN CONTpentru a vota