Mame și fii

Exilat în Suedia de mai bine de patru decenii, Theodor Kallifatides își vizitează mama de nouăzeci și doi de ani, care încă locuiește la Atena. Amândoi știu că aceasta poate fi una dintre ultimele lui vizite înainte de moartea ei. În cele șapte zile pe care le petrec împreună, își amintesc cele mai importante momente din viața lor, inclusiv prezența și absența tatălui lui Theodor, de la care citește o relatare scrisă a vieții sale. Tatăl său povestește despre existența lui grea, de la originile sale ca grec exilat în Turcia, până la lunile petrecute într-o închisoare nazistă și pasiunea pentru profesia de dascăl. Aceasta dezvăluie originile unei familii care trece prin secolul XX.

Înainte de toate, cartea este un minunat tribut adus dragostei de mamă, pe care Kallifatides o întrupează în aceste pagini într-un mod de neuitat, reușind în același timp să transmită un adevăr universal despre importanța acestei figuri în viața noastră.

„Mâinile ei de nouăzeci și doi de ani cu pete de îmbătrânire roboteau de capul lor. Nici nu se uita la ce făcea. Nu își mai dăduse jos verigheta ei netedă de peste șaptezeci și opt de ani. Pielea crescuse în jurul ei după cum se întâmplă adesea cu vechii bușteni de stejar care cresc în jurul unui corp străin, îl cuprinde și‑l încorporează în cele din urmă. Oare ăsta e scopul dragostei?
Nu știu, la fel cum nici nu știu ce e dragostea. Odată, demult, în Seattle, întâmplarea a făcut să stau de vorbă cu un neurofiziolog renumit, care suferea din dragoste și care mi‑a explicat că dragostea de fapt nu servea la nimic, la fel cum nici exaltarea orgasmului nu servea la nimic. Ne‑am fi reprodus oricum, natura nu trebuia să ne mai dea vreo compensație doar de dragul reproducerii. Am fi făcut asta chiar și așa. Trăsese de aici concluzia că dragostea era o găselniță omenească și chiar mai mult, că era una inutilă, dar al naibii de reală.
Stând acolo lângă mama în timp ce ea curăța fasolea, m‑am întreținut făcând o listă rapidă cu felurile în care ne îndrăgostim.” (fragment)

„«Pe timpul ăsta, imediat după război, predarea limbii turce devenise obligatorie în școlile grecești, precum și în școlile celorlalte minorități din Turcia.
Sarcina asta mi-a fost încredințată mie pentru că eram singurul dintre colegii mei care știa bine turcește.
În cele din urmă, directorii de la școlile minorităților au fost obligați să învețe turca. Unii au refuzat și s-au văzut concediați. Atunci am devenit director la o școală de fete, pentru că cel de dinainte nu știa turca.
În aprilie 1924 s-a născut primul nostru copil. Nașă i-a fost o colegă, care și azi, când scriu aceste amintiri, trăiește la Constantinopol. Băiatul a primit numele tatălui meu, fie-i țărâna ușoară, carevasăzică Giorgios.
S-a născut cu o umflătură la buza de sus. Era un băiat foarte frumos cu părul bălai și ochi albaștri mari, leit tata.»”

„Cât încă tot aștept ca asta să se întâmple, mă ridic din pat. În apartament e liniște totală. Tiptil, tiptil mă duc cu grijă spre camera mamei. Doarme în patul dublu fără să scoată nici cel mai mic sunet. Are gura închisă, iar mâinile ei bătrâne și pătate se odihnesc pe pătură. Cum Dumnezeu o face să își păstreze demnitatea chiar și în somn?
Niciodată nu am văzut‑o goală. Niciodată nu mi‑am dat seama când se duce la toaletă, niciodată nu i‑am auzit mațele ghiorțăind, până și nasul poate să și‑l sufle fără să se audă. Când tata, fie‑i țărâna ușoară, își sufla nasul, se zguduia toată casa.

Nu ne‑a obligat niciodată să‑i suportăm corpul. N‑o fi, nici mai mult, nici mai puțin decât o veritabilă victoriană? Nu, mama nici măcar nu știe că există cuvântul ăsta. Așa e ea, nici mai mult, nici mai puțin, discretă din fire, în ciuda celor optzeci de kilograme calcă ușor pe acest pământ, mișcările ei sunt delicate și socotite. Nu face gălăgie în bucătărie, ridică lucruri și le așază fără zgomot. Nu se izbește de lume.
Ador liniștea pe care mama o creează în jurul ei. E trăsătura sa cea mai nobilă.”