Librar, o cinzeacă la hârtie!

Pentru Dorel Tătaru poetul nu face parte dintre "dezertorii din cotidian", nu se ferește, nu se detașează, ci, dimpotrivă, se pune împotrivă, cu o credință prometeică, tocmai pentru că, mai ales azi, "ursitoarele / nu sunt decât niște bieți crupieri". El înfruntă (cu o idee literară înaltă despre sine) haosul lumii (prelins chiar până în sinea sa) și, în virtutea proiecției de sine, "taie cu poemul / ombilicul unei viitoare pâini". Pentru el moartea este "doar o moașă", iar femeia (într-o lirică preponderant erotică) este spațiul care strânge toate frământările vieții, toate zbaterile, dar are și puterea să curețe, să primenească, să dea o nouă șansă. Erotica și un anume simbolism psihanalizabil descriu o poezie discursivă, o poezie ce se vrea vizuală (sunt dese referirile la ochi), poeme care erup, care par a se scrie singure. Acesta este, însă, și motivul care face ca unele poeme să te piardă sau să pară ermetice. Cu toate acestea, se poate spune fără îndoială că Dorel Tătaru are instinct poetic. L-aș sfătui, însă, ca în noua sa viață să nu se grăbească și să se preocupe de o mai bună concentrare și esențializare. Pentru că poetul poate și, în general, trebuie, să pună abundenței sale, căpăstru.

Dacă nostalgia pentru o lume care se pierde în dinamica timpului este una firească, cu adevărat dramatică este nostalgia unui român care trăiește, de ceva vreme, în America. Dorel Tătaru scrie poezie cu sine însuși, deșirând pe hârtie o poveste care aglutinează stări și peisaje dintr-o memorie care produce continuu emoții, fiecare poem este un fel de acasă rostit cu responsabilitatea celui care pierde constant și care știe, cu adevărat, ce pierde. În preajma poeziei, spune Dorel Tătaru, inima să devine însetată de sânge, ca mai apoi cuvintele să picure pe hârtie viață, viață, viață. Este șansa poetului adevărat de a porni cu această intimă profesiune de credință, o adevărată artă poetică.

Imaginea poeziei din acest volum cu titlu înșelător, bahic, se poate recompune din cele mai diferite secvențe, senzații, trimiteri, prin rememorarea elementelor surrealiste, postexpresiniste și postfuturiste din interiorul său exteriorul poetului, dar și prin analiza ludico-lucidă a faptelor de viață din realitatea cotidian-mundană. Volumul de poezie Librar, o cinzeacă la hârtie! se remarcă prin parodierea mai multor stiluri, specii și scriitori, autorul, Dorel Tătaru, ludicizându-le și ironizându-le, rezultând astfel o carte surprinzătoare, plină de simboluri și semnificații multiple, scris când la persoana a treia, când la a doua singular și plural, ca să nu mai vorbim de persoana întâi care și predomină, cititorul nefiind sigur deloc că incipitul poeziilor are un înțeles, iar concluzia o cu totul altă abordare ori explicațiune. Cartea lui Dorel Tătaru conține o gamă largă de idei, cavalcada de imagini, juxtapunere de scene neașteptate, stări și metafore personale, trimiteri și referințe de tot felul, inclusiv la lirica lui Nichita Stănescu, dar și abordarea marilor motive ale poeziei de ieri și dintotdeauna, viața, moartea, singurătatea, iubirea etc., ce conferă volumului o aură de insolit, de noutate.