Ediție adăugită cu Jurnalul 1952-1953 și alte fragmente memorialistice
„Dacă celebrului câine al lui Pavlov (un savant inocent, bun creștin, totuși premergător al psihologiei colectivist-staliniste) i se arată, de pildă, carne, el salivează… etc. Într-o fază mai evoluată a experimentului cu acest «reflex condiționat», câinelui i se arată un cerc fluorescent și i se dă carne. Deci: cerc egal plăcere, bucurie. Apoi i se arată o elipsă, tot fluorescentă, și i se aplică o bătaie zdravănă. Cu timpul, elipsa devine egală cu durerea, spaima. După ce aceste două reflexe sunt bine fixate, se trece la un experiment-limită. I se arată câinelui un cerc (bietul câine!), acesta salivează, conform științei. Nu i se dă carne, bineînțeles. Apoi, cercul e turtit și transformat, sub ochii animalului, în elipsă. Câinele dă semne de groază. Încet-încet, elipsa se transformă în cerc, apoi iar în elipsă – câinele trecând succesiv de la bucurie la frică. După numai patru-cinci asemenea treceri, câinele capotează, înnebunește, devenind insensibil la orice fel de semn luminos. Poate să și moară de foame…
Prin anii cincizeci, mi se explica științific de ce, de sărbătorile politice, vitrinele se umpleau de mâncăruri. Să se creeze asociația respectivă. La anchete știam deja că o zi caldă, una rece, azi încurajare, mâine amenințare nu sunt decât metode prin care se urmărește starea de letargie. Dacă, după atâtea înghețuri și dezghețuri, epoci de închidere și deschidere, libertate și teroare, mascări și demascări, poporul dă semne de catatonie sau indiferență înseamnă că Pavlov și Secenov erau mari savanți și că vorba noastră veche «să nu dea Dumnezeu omului cât poate răbda» nu e chiar salutară.” (Ion D. Sîrbu)
„Găsesc în Jurnal multă gândire în pilde, adică primitivă, adică poetică; o continuă trepidație lirică. O aripă gata să zboare, din care sare o pană – pana autorului – și notează repede-repede o spusă, ca o țipuritură, după care se întoarce fuga în aripă... Cartea e vie, respiră și simți că un mare spirit și-a dat foc în ea. Arde fără fum și fără să acuze vreo durere fizică. Nobila sa discreție o întâlnim și în Jurnal. Mai nimic despre suferințele fizice îndurate de-a lungul îngrozitoarelor decenii. Durerea e distilată în amărăciunea aforismelor... Ion D. Sîrbu a fost și om de teatru. A cheltuit în această direcție multă energie și talent. Dramaturgul se simte și aici peste tot – acea știință a rostirii, pregnanța replicii și precizia cuvintelor. Gradația măiestrită, cu miez filosofic, evoluând spre un punct culminant și având un final memorabil... Îmi vine acum să-i spun: Domnule Gary, nu vă mai minimalizați, pentru că lumea nu știe de glumă și cu modestia nu se face nimic azi. Sunteți un mare, fermecător scriitor! Acest jurnal spulberă mitul sertarelor goale, iar cărțile dumneavoastră, redescoperite, vor face deliciul generațiilor cu care veți putea sta, în sfârșit, de vorbă, fără teamă că sunteți spionat ori înregistrat. Mi-ați bucurat inima, domnule Gary!” (Marin Sorescu)
„Aceste disparate note (sau glosse sau gnome sau microeseuri), fiind simple anexe ale timpului în care, lucrând ca un condamnat la moarte, mi-am scris romanele Adio, Europa! (la condition roumaine), Lupul și Catedrala și Dansul Ursului, au avut, de-a lungul anilor 1983-87, diferite titluri de serviciu: Caietele robului Dezideriu, Firimituri de la masa săracului, Adagii și soliloquii și, de circa doi ani, Exerciții de luciditate...
Ieri, plimbându-mă prin parcul ursului meu, mi s-a părut că toate aceste însemnări, așa disparate și haotice cum sunt (griji, spaime, gânduri), s-ar putea transforma într-o carte. Cu titlul: Jurnalul unui jurnalist fără jurnal.
Scriindu-le, mi-am educat rațiunea, obligând-o să se exprime clar, scurt și precis, comunicând, celor ce vor veni după mine, tot ceea ce – în urma unei vieți anoste și a unor lecturi dezordonate – mi s-a oferit ca idee, cuvânt sau poveste. Mi-am conservat și întărit libertatea interioară, depistându-mi obsesiile, combătând letargia, disperarea și foarte desele invitații la sinucidere. Pe undeva, dacă ele ar fi citite împreună cu proza mea de bătrânețe, un anume portret al meu și al generației spirituale de care aparțin s-ar putea desprinde ca din ceață sau peșteră.” (Ion D. Sîrbu)
Ți-a plăcut produsul?
Votează și spune tuturor părerea ta aici INTRĂ ÎN CONTpentru a vota