Istoria prozei fantastice româneşti

„Însemnând altceva decât realismul transparent și previzibil, fantasticul promite o fascinantă incursiune în inima misterului, descoperirea unor insolite lumi imaginare. Parcurgând narațiunile patronate de Oneiros, cititorul trăiește o mirifică aventură spirituală, fiind obligat să recurgă la un complex și ingenios act hermeneutic pentru decriptarea simbolurilor, miturilor, a tainelor proliferante din interiorul textului. Proza fantastică ne învață că realul este banal doar în aparență, adevăratele semnificații fiind bine camuflate în spatele cotidianului, dincolo de suprafața lucrurilor. Puterea de atracție a acestei literaturi se explică prin faptul că facilitează accesul la necunoscut, îndemnându-l pe omul modern să redescopere pasiunea pentru semnificațiile ezoterice.

Există o predispoziție certă a literaturii române pentru fantastic, îndeosebi pentru cel de inspirație folclorică. O demonstrează numeroși scriitori, de la Eminescu și Caragiale, până la Eliade și Cărtărescu. În timpul totalitarismului, fantasticul a constituit o formă de evaziune de sub presiunea tot mai puternică a ideologiei, refugiul în lumea imaginarului oferind o serie de iluzii compensatorii la marile probleme existențiale ale epocii. Genul sfidează normele, contribuind la înnoirea literaturii prin repudierea regulilor rigide ale prozei de factură tradițională. În locul excesului de rațiune și de rigoare, autorul de literatură fantastică alege cufundarea în reverie, ceea ce îi permite o libertate absolută. Considerată de Charles Nodier „singura literatură esențială”, povestirea fantastică reprezintă un captivant voiaj inițiatic în inima tainei. Ea i se adresează unui cititor care, în concurența acerbă dintre mister și adevăr, preferă întotdeauna mirajul, halucinația. Aducând mărturii despre existența unor lumi paralele, situate dincolo de barierele cotidianului banal și cenușiu, literatura fantastică deschide noi căi în investigarea  profunzimilor psihicului uman.” (GHEORGHE GLODEANU)