Semănând reflecții care macină, interviurile memorabile ale Orianei Fallaci surprind fără ostentație, cu ironie amuzantă și chiar clarviziune, probleme politice și sociale dramatice: zeificarea conducătorului, politizarea totală a vieții, însușirea societății de către Stat, germenele socialismului.
„Interviu cu Puterea a luat naștere treptat, de-a lungul anilor… Zguduită de moartea bărbatului pe care îl iubea, nimeni altul decât Alexandros Panagoulis, politician grec care a luptat împotriva Regimului dictatorial al coloneilor din țara sa și asasinat în cele din urmă, Oriana Fallaci revine, aproape fără să vrea, la vechiul său centru de interes: Puterea. Puterea ca armă, Puterea ca forță de distrugere, Puterea ca realizare a democrației, Puterea ca luptă armată, Puterea ca luptă religioasă, Puterea ca luptă pentru drepturile celor oprimați, Puterea ca luptă sindicală… Dictatori cu rezonanță în istorie, mari politicieni ai scenei mondiale, strategi militari de renume, personalități religioase de prim rang, lideri de culoare, sindicaliști care au dat un nou sens luptei muncitorești – Nguyễn Ngọc Loan, Mehdi Bazargan, Ruhollah Khomeini, Muammar Gaddafi, Robert Kennedy, James Farmer, Dalai Lama, Rashida Abedi, Faruk al-Kaddoumi, Sandro Pertini, Giovanni Malagodi, Ugo La Malfa, Giancarlo Pajetta, Enrico Berlinguer, Deng Xiaoping, Lech Wałęsa, Mieczysław Rakowski, Ariel Sharon – vor trece prin furcile caudine ale interviurilor sale. Caustice, fără precedent de directe, neiertătoare, în fiecare dintre aceste interviuri Oriana Fallaci va cere explicații, va cere soluții, va pune probleme de conștiință sau chiar îi va acuza deschis pe cei cu care discută pentru răul făcut sau pe care continuă să-l facă. O carte-document despre Putere, despre Puterea ca „boală care îi molipsește chiar și pe cei care cred că sunt vaccinați… Un diavol care îi duce în Iad până și pe îngerii Raiului”. (Ines Simionescu, traducător)
„[…] ochii nu i se vedeau, pentru că ținea pleoapele pe jumătate închise, cu privirea ostentativ fixată pe covoraș, de parcă ar fi vrut să‑mi spună că nu merit nicio atenție. Sau de parcă a fi atent la mine i‑ar fi jignit mândria, demnitatea. Deborda de demnitate, asta e sigur. Nu ți‑l puteai imagina în lenjerie intimă, atribuindu‑i ridicolul care îi caracterizează pe dictatori. De fapt, în schimb, surprindeai o tristețe misterioasă, o nemulțumire misterioasă care îl mistuia ca o boală. Și în această descoperire am înregistrat uimită sentimentele pe care le suscita observându‑l: un respect ineluctabil, o tandrețe inexplicabilă, o atracție scandaloasă de care te simțeai în zadar rușinat. O fi scris chiar el Cartea Albastră? A fost chiar el cel care i‑a băgat pe toți într‑o situație catastrofală, depindeau de el atâtea infamii, atâtea oprobrii?” (fragment, „Partea întâi. Interviu cu Puterea. Primul capitol”, Ruhollah Khomeini)
„Și în acel moment s‑a întâmplat ceva. Deoarece, exact când eram pe cale de a mă apleca asupra carnețelului, din gura lui ieși un gâfâit încântat.
— Green! Green! Green! Verde, verde, verde!
— Poftim? am spus eu, uitându‑mă întrebător la Ibrahim.
— Observă că pixul dumneavoastră este verde, a răspuns Ibrahim cu o jenă extremă.
Într‑adevăr, era verde. În geantă aveam pixuri de diferite culori și luasem unul verde.
— Da, este verde, am admis eu, tot fără să înțeleg.
— Verde ca steagul Islamului, precum Cartea Verde, mi‑a explicat Ibrahim, cu o jenă de două ori mai mare.
Între timp, colonelul continua să gâfâie din ce în ce mai încântat.
— Verde! Verde! Verde!
— Îl vreți? am exclamat îngrijorată.
Întinse mâna și îl luă cu aviditatea unui copil care apucă o jucărie mult dorită. Apoi scoase din buzunarul jachetei o batistă verde și compară verdele cu verdele pixului.” (fragment, „Partea întâi. Interviu cu Puterea. Al doilea capitol”, Muammar Gaddafi)
„Pippo era foarte diferit de mine. Era deschis, prietenos și nu înțelegea nimic despre politică. Nimic. Știi de ce s‑a înscris în Partidul Fascist în 1923? Pentru că, în timpul unei demonstrații, a fost scuipat de muncitori. Era ofițer de carieră și… Destinul. Nu ne mai salutam unul cu altul. Dacă întâmplător ne întâlneam pe stradă, eu priveam într‑o parte, iar el în alta. Dacă mă duceam la mama, el nu venea. Dacă el se ducea la mama mea, nu mă duceam eu. Ca să nu ne întâlnim. Am vorbit din nou cu el abia în 1925, după ce am fost arestat și judecat la Savona. Acum liber, profesam din nou avocatura. Iar Pippo a venit la mine în birou și, plângând ca un copil, mi‑a mărturisit că de cel puțin trei ori s‑a apropiat de închisoare ca să mă viziteze. N‑a avut însă curajul să vină de teamă că‑l voi certa. Apoi am plecat în Franța. Apoi m‑am întors, iarăși arestat, rejudecat, iarăși condamnat, de data aceasta la închisoare pe viață și apoi… Apoi a părăsit Partidul Fascist și la patruzeci și unu de ani a murit. De inimă rea.
«Ce înseamnă că a murit de inimă rea?»
Înseamnă că a murit de inimă rea. De durere. De o suferință sfâșietoare.” (fragment, „Partea a doua. Interviuri. Sandro Pertini”)
„Chiar spera că va reuși. De fapt, era sigur de asta. De fiecare dată când acei inconștienți respingeau ceea ce ne propuneam și ne scuipau în față acele nu, nu, nu ale lor, el spunea: «Hai să încercăm din nou.» De fiecare dată când mă duceam la el și exclamam: «Este imposibil, nu vor, nu ascultă, renunț», îmi răspundea: «Încearcă din nou.»
«Și dumneavoastră încercați?»
Și încă cum! Se știe că eu am fost cel care am negociat cu Solidarność, pentru că eu lansasem ideea parteneriatului. Adică asocierea dintre guvern și Solidarność. Credeam atât de mult în ea. Dar la sfârșitul lunii august, când jurnaliștii au întrebat la o conferință de presă cum evoluează «partnership»‑ul, purtătorul de cuvânt al Solidarność, domnul Onyszkierwicz, a răspuns: «Ce „partnership”? Acest cuvânt nu există în vocabularul nostru.» Am înțeles atunci că este sfârșitul unui vis, îngroparea unei idei și mi‑am spus că poate am avut prea multă încredere în ei, poate le‑am atribuit intenții pe care nu le‑au avut niciodată, poate că se pregăteau de la început pentru o ciocnire care vizează exclusiv preluarea puterii și am făcut acea declarație către agenția PAP: «„Partnership”‑ul s‑a încheiat.»” (fragment, „Partea a doua. Interviuri. Mieczysław Rakowski”)
Ți-a plăcut produsul?
Votează și spune tuturor părerea ta aici INTRĂ ÎN CONTpentru a vota