În numele speranței. Dialog sine ira et studio cu generalul de justiție Constantin Lucescu

- Care era impresia dumneavoastră despre ceea ce se întâmpla în acele momente tensionate?

- În ceea ce mă priveşte pe mine, ca avocat al apărării, am avut senzaţia că mă aflu în faţa unei ţaţe care, supărată pe tot şi pe toate, îşi varsă focul pe cine nimereşte.

Ceea ce am făcut acolo nu are nimic în comun cu un act de apărare într-un proces, mai ales că nici nu aveam o delegaţie de avocat al apărării din oficiu. Cu atât mai mult, cu cât nici ei nu mi-au cerut să-i apăr. Marea problemă a acestui proces este că ei nu au realizat sau conştientizat că acela le era sfârşitul.

Probabil că Nicolae Ceauşescu, convins că poporul îl va salva, se imagina la procesul lui Gheorghe Gheorghiu Dej, în care acesta a devenit din acuzat, acuzator.

Dacă veţi revedea răspunsurile lui Nicolae Ceauşescu, veţi sesiza convingerea acestuia că acela era un episod trecător, un accident pus la cale de agenturile străine, el văzându-se repus în fruntea poporului al cărui veşnic conducător era.

El susţinea că ceea ce se întâmplă este o lovitură de stat prin care trădătorii l-au îndepărtat de la putere, aşa cum s-a mai întâmplat sute şi sute de ani în istoria României, trădătorii sfârşind prin a răspunde în faţa poporului.

La un moment dat chiar afirmă că pot fi împuşcaţi fără „mascarada” care se desfăşura în acele momente, pentru că „cine a dat lovitura de stat poate să împuşte pe oricine”.