“Şi, pentru că vorbim despre o carte, pe de o parte, iar pe de alta, pentru că Lorena are simţul umorului, o să amintesc repede de tot o zicere de-a lui Stephen King: acesta susţinea sus şi tare că, pentru a scrie o poveste viabilă, trebuie să faci pe dracu-n patru şi să declami cât mai puţin – „dacă vrei să declami, n-ai de făcut nimic altceva decât să-ţi iei o ladă şi să te duci în Hyde Park, pentru că acela este locul pentru conferinţe. Cu totul şi cu totul altceva este să scrii o poveste.”
Demult, când am citit cele spuse de Stephen King, m-am întrebat: să însemne asta că Micul Prinţ n-ar fi tot o poveste? Iar acum, parcurgând Hyde Park Nesfârşit, am reformulat, cumva, întrebarea: oare să nu merite să scrii o carte despre inşii care declamă una şi alta, cocoţaţi pe o ladă în Speaker’s Corner, la doi paşi de Marble Arch? (Şi, hm, de un McDonald’s obositor de americanizant, într-o Londră traversată de Bentley-uri…)
Mă rog… Numai că, ce-ar fi dacă cei care se cocoaţă pe sus-numita ladă ar fi, ba o Fată-Pisică (Lorena spune că nu are legătură cu ea!), ba o Cenuşăreasă, ba un Alergic, ba un Supravieţuitor, ba chiar şi un… Decedat? Atunci, ar mai avea dreptate Stephen King? Şi, vă pun această întrebare pentru că în cartea pe care o veţi citi, exact despre aşa ceva este vorba: la fel ca în Hyde Park, nişte inşi care nu au habar unii de alţii se perindă prin faţa trecătorilor expunându-şi păsurile, care păsuri nu sunt nici politice, nici sociale, nici ştiinţifice – sunt doar ofurile fiecăruia, nici prea intimiste, nici prea revoluţionare, nişte ofuri spuse câteodată cu foc, alteori inchizitorial, alteori forţând logica, de nişte oameni care, atenţie, sunt deranjaţi, fundamental, de ipocrizie.”
-Sebastian A. Corn
Ți-a plăcut produsul?
Votează și spune tuturor părerea ta aici INTRĂ ÎN CONTpentru a vota