Păpușa din noroi

"De la n-avem începe totul'', îmi spunea bunica-mea, încercândsă-mi explice scandalurile de-acasă. N-avem a trimis-o și pe mamaînstrăinătate, acum 16 ani. Și nu doar pe mama mea, ci pe alte câte văzute de mii de mame. Curând, n-avem pâine s-a transformat în n-avem mame, mame care nu înțelegeau cu ce au greșitînfata vreunei instanțe divine că un „nu" să fie înlocuit de un altul, mai strașnic și mai adânc în viețile copiilor lor. Am trăit însingurați. Toți. Părinților le-au plecat copiii, copiilor le-au plecat mamele. Orfani bianchi. Ne recunoaștem din priviri - avem acea absenta caracteristică omului pentru care casa nu mai e demult acasă. Pentru că mamele au luat acasăal nostru cu ele, farăsă-l maipoatăașeză altundeva în lume. Acum, cei mai mulți dintre noi am ajuns la vârstăla care trebuie să ne facem un acasă al nostru. Și nu putem pentru că nu ne mai aducem aminte cu ce-ar să semene acel acasă: primaviață ne-a fost sărăcie, a doua - singurătate. O generație întreagă care umbla cu inima în batista. Iar Liliana Nechită a făcut cel mai bun lucru cu putință - a scris despre noi, intelegandu-ne întacere, pentru căși ea, la un moment dat, s-a urcat într-un autocar, tot căsă nu-l mai audă pe n-avem. - Mihail Tamba, poet, Că să aibă toți unde plânge - 2019)