Vedere cu solzi

„Vedere cu solzi de Ohara Donovetsky este romanul unui an de graniță (istorică și personală), 1988-1989, la final de comunism cenușiu, dar cu promisiunea unei nesperate schimbări. Clara, tânăra protagonistă, se întoarce ca învățătoare în orașul natal, în noua școală de cartier. Această întoarcere se dovedește, în fapt, o confruntare cu propriul trecut familial (mama, bunica, tatăl dispărut), prilej de a ne desfășura în fața ochilor superbe pagini evocatoare și pitorești ale diverselor comunități locale (greci, armeni, turci, români etc.) ce conviețuiau în micul oraș de la Dunăre, în copilăria fetei. O lume plină de culoare și magie, văzută cu ochii copilului, care contrastează puternic, în memoria protagonistei, cu penuria, frigul și tristețea iremediabilă a comunismului târziu. Nostalgia tandră și harul povestirii aruncă însă asupra cărții un văl de magie căruia cu greu îi poți rezista!" - Adina Dinițoiu

„Nu ai de‑a face cu oameni bolnavi, ca în spitale, tu n‑ai vână pentru asta, te‑ai pierde cu firea, ca să nu mai zic dacă îţi moare cineva pe masa de operaţie, ce‑o să faci?, o să mori cu el?, apoi sunt şi aparţinătorii, oho, să vezi acolo tragedie, cum vorbeşti tu cu ei…?, eşti prea căcăcioasă, prea sensibilă, nu o să faci faţă, dar aşa, la şcoală, cu copiii, n‑ai nicio treabă, e cel mai uşor şi cel mai frumos, e ca o poveste.

— Nu vă mint, să ştiţi că e surdă. Ilona nu aude deloc. Da’ nu face nimic rău. Asta e, aşa e viaţa asta, a adăugat bătrâneşte rândul de la uşă. Iar pe cea care recită o cheamă Elvira, ca să ştiţi.

Clarei i‑a venit să râdă. Fetiţa care vorbea era prietenoasă, „e sfătoasă“, ar fi zis mama, un copil crescut de o bunică, mai toţi sunt crescuţi de bunici, părinţii sunt ocupaţi sau inexistenţi. Hei, mama…?…, cum e asta cu cea mai frumoasă meserie din lume?, când începe ea să fie frumoasă, întreb, poate doar după ce ai învăţat să‑ţi fie frică sau să nu‑ţi mai fie frică, de ei, de tine, de greşeli, e ca şi când te aruncă cineva în gol şi tu înveţi să zbori, deşi nu ştiai că poţi, şi până să o faci e înspăimântător, hai, recunoaşte!”