Joc epic

„Jocul epic este, așadar, chiar jocul esențial prin care se decid diferențele dintre a fi și a nu fi, contextul realității vaste în care ne găsim cu toții, în care, dacă restrângem foarte mult unghiul de observație, identificăm acele intervale de tensiune ontologică în care viața și moartea par atât de apropiate, încât este imposibil de anticipat care va fi următorul pas sau ce anume se va decide. În intervalul de tensiune maximă în care nașterea stă sub semnul amenințării, viața și moartea sunt doar termenii diferiți ai unui fenomen în care cele două se prezintă în conjuncție, însă miza este disjuncția lor: „Dacă ai uitat, amintește-ți – / viața e mereu despre moarte. / Dinspre ea venim și spre ea mergem.” (p. 111). Textul caută un răspuns la întrebarea hamletiană fundamentală, răspuns care nu poate fi dat categoric, în formula simplă a dihotomiei din întrebare. A fi și a nu fi sunt, în moduri indiscernabile, amestecate. Din această perspectivă, este vorba de ceva epic, în sensul de epocal, decisiv, și chiar dacă nu presupune niciun fel de spectacol, el rămâne definitiv marele joc: „Ea a știut că miza jocului / era pe viață și pe moarte.” (p. 111). Există oare, dacă ne gândim bine, un moment mai tensionat ontologic, mai plin de viață și sens decât acela în care se decide nașterea? Care înseamnă a veni în lume și a rămâne. Din acest punct observ eu evoluția poemului de față.

Ca principiu vital care traversează volumul de la primul la ultimul poem, jocul desemnează modul de a fi în viață sub constrângere extremă: o stare în care corpul, mintea și relația cu celălalt reacționează fără plan, fără sens formulat, dar cu reguli implacabile. Concret, pentru copil jocul este instinctul de supraviețuire (respirație, reflex, adaptare). Lumea vine spre el ca un flux de stimuli, iar corpul răspunde antrenat într-un circuit reflex prin care se dezvoltă primele deprinderi – un alfabet al corporalității infantile. În acest circuit copilul își formează propriul limbaj gestual, iar ceea ce se dezvoltă este de fapt jocul de-a viața. Pentru mamă, jocul este strategia de a-l ține în viață (ritual, veghe, rugăciune fără formă). Nu este numai decizie morală, ci și funcție vitală. Jocul nu are caracter de distracție, ci de antrenament pentru viață, în cazul copilului, și lecție de viață, în cazul mamei. Jocul are și nota imprevizibilității, cu întreaga ei aură de incertitudine și fatalitate – nu se cunosc „aranjamentele” viitoare ale evenimentelor, jocul se poate pierde, căci miza este totală: viață sau moarte. Această tensiune existențială ultimă transformă jucătorii în niște eroi fără glorie (copilul, mama, părinții, asistentele medicale, doctorul). Nu este vorba de vreo epopee a victoriei, ci epopeea menținerii în viață.

Viața se trăiește în măsura în care se joacă prin spontaneitate, reactivitate, incertitudini, riscuri, speranțe etc., pentru a rămâne. Aceasta este axa care leagă toate poemele. Jocul nu se explică în text, ci revine ca stare, ritm, presiune; jocul este o stare existențială, o strategie de supraviețuire, dar și un mod de a-ți face loc în lume când încă nu ești asigurat de o stare de sănătate optimă, iar sensul nu e clar definit. În această perspectivă, jocul funcționează ca o metaforă care nu se închide.”

Vianu Mureșan