Vina

„Greu este să fii bun". Aşa suna verdictul unui filozof presocratic la care mă încruntam abitir pe la 20 de ani. Acum, la 60, după ce am învăţat de la aceiaşi înţelepţi că „toţi oamenii sunt răi", dar că „nu trebuie să-i judeci", nu mă mai grăbesc cu încruntarea. Doar zâmbesc puţin ofilit, în dulce resemnare. 
Cu un astfel de zâmbet – trist, admirativ, îngăduitor şi compătimitor totodată – trebuie întâmpinat (şi fără îndoială iertat) Tomas H., personajul axial din romanul Cameliei Cavadia. Destinat fericirii, dar eşuat lamentabil. Vinovat inocent şi egofil culpabil. Şi totuşi înseninat, dureros de triumfător în final, după ce altruismul învinge mizantropia, iar dăruirea de sine absolvă vinovăţia. În fond, ce ar fi vina fără ispăşire? 
Un roman despre povara fericirii (chiar aşa!) şi chinul permanent al demonicului de a surpa – prin patologia patimii oarbe – iubirea curată, armonia conjugală, farmecul divin al copilăriei şi nobila condiţie de părinte.