La șapte ani distanță de tine

Uneori, vine ziua cea mai rea din viaţa ta, după care trebuie să-ţi dai seama cum să mergi mai departe. Pentru Clementine West, asta înseamnă să se îngroape în munca ei de promovare a cărţilor, să gândească practic şi să uite toate prostioarele învăţate de la mătuşa ei, cum ar fi să trăiască din plin şi să ţintească luna de pe cer. Clementine ar prefera să rămână retrasă şi să-şi ţină inima la adăpost. Şi exact asta a făcut în ultimele şase luni.

Dar când se mută în apartamentul mătuşii ei decedate şi găseşte un bărbat stând în bucătărie – un bărbat cu ochi blânzi, cu un accent sudist şi cu o pasiune pentru tarta de lămâie –, planurile ei bine stabilite se năruie. Pentru că este genul de bărbat de care, altădată, s-ar fi îndrăgostit până peste cap. Şi încă s-ar putea îndrăgosti.

Numai că el există în trecut. Cu şapte ani în urmă, mai precis. Iar ea trăieşte, la propriu, cu şapte ani mai târziu. Mătuşa ei i-a spus întotdeauna că apartamentul era o falie în timp, un spaţiu în care timpurile se varsă unul într-altul precum acuarelele. Şi mai spunea că dragostea nu este niciodată o problemă de timp, ci de sincronizare. Iar Clementine se teme că s-ar putea să fi ajuns cu şapte ani prea târziu.