Geniu pustiu

Poet, prozator și publicist, cel mai important reprezentant al romantismului în literatura română, Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850 în Botoșani, ca fiu al lui Gheorghe și a Ralucăi Eminovici. În 1858 începe studiile la National Hauptschule din Cernăuți, după care este înscris la Ober-Gymnasium. În 1864 întâlnește la Cernăuți trupa de teatru a lui Fanny Tardini, pe care o însoțește spre Brașov.

La moartea profesorului Aron Pumnul (12 ian. 1866), Eminescu își publică prima poezie, La mormântul lui Aron Pumnul, în broșura Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziaști, care marchează practic debutul său literar. În 25 februarie 1866 debutează la revista Familia cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan, directorul publicăției, îi schimbă numele din Eminovici în Eminescu.

E sufleor și copist în trupele lui Iorgu Caragiali (1866-1868), Mihail Pascaly (1868), apoi la Teatrul Național din București. Toamna lui 1869 îl găsește la Universitatea din Viena, ca student „audient” sau „extraordinar”. La Viena îl întâlnește pe Slavici și este primit în societatea studențească România jună. Tot acum o cunoaște pe Veronica Micle.

15 aprilie 1870 marchează debutul său în paginile revistei Convorbiri literare, cu poezia Venere și Madonă, moment de răscruce în evoluția liricii românești. În același an revista junimistă îi publică Epigonii și basmul Făt-Frumos din lacrimă.

Revenit în țară în 1872, publică Egipetul și nuvela Sărmanul Dionis. Susținut material de Junimea, urmează - între 1872-1874 - cursuri de filosofie la Universitatea din Berlin, fără însă a-și încheia studiile și a-și lua doctoratul.

Reîntors la Iași, lucrează ca director al Bibliotecii Centrale (1874), fiind destituit de D. Petrino. Este revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui (1875-1876), perioada când îl cunoaște pe Ion Creangă.

În 1876 ajunge corector la ziarul Curierul de Iași. Perioada ieșeană este marcată de prietenia cu Creangă, participarea la ședințele Junimii și dragostea pentru Veronica Micle. În octombrie 1877 pleacă la București, chemat la Timpul de către Caragiale și Slavici. Aici Eminescu își dovedește vocația de gazetar patetic și de pamfletar incisiv. Activitatea extenuantă de-a lungul a șase ani îl marchează însă în plan fizic. Menține totuși legătură cu Junimea.

În 1878 publică în Convorbiri literare: Povestea codrului, Povestea teiului, Singurătate, Departe sunt de tine. În 1880 îi apare numai poezia O, mama..., pentru ca în 1881 să ofere tiparului primele patru Scrisori.

Citește la Junimea în 1882 ample fragmente din Luceafărul, poem ce va vedea lumina tiparului în anul următor în paginile Almanahului societății social-literare România Jună din Viena, apoi în Convorbiri literare. Tot în 1883 apare și primul său volum de Poesii, într-o ediție îngrijită și prefațată de Titu Maiorescu.

Se stinge din viață la 15 iunie 1889, în București.